Liviu Ioan Stoiciu,
Efecte 2.0 , Editura
Tracus Arte,
Bucureşti, 2017.
în limbajul internauţ
ilor, 2.0 este
varianta a doua
a unui anume program
informatic; în deschiderea
celei mai recente cărţi de
poezie, Efecte 2.0 (Editura
Tracus Arte, 2017), Liviu
Ioan Stoiciu îşi descrie
proiectul liric astfel: „Fenomenul
Web 2.0: Posibilitatea
de a organiza şi clasifica
informaţia pentru a deveni
cît mai accesibilă. Versiunea
2.0 a aplicaţiei Poezie...”.
Liviu Ioan Stoiciu şi-a
construit, vreme de aproape
patruzeci de ani, „programul
informatic” al poeziei sale în cele cincisprezece
volume tipărite, începînd, din anii 1980
ai secolului trecut, cu La fanion, Inima de
raze, Cînd memoria va reveni şi O lume paralelă
pînă la cărţile anilor 2000, Poemul animal, La
plecare, pam-param-pam/ adjudu vechi, Craterul
Platon, Pe prag/ Vale-Deal, Substanţe interzise
şi Nous, fixînd, în stricta noastră actualitate
literară, un poet cu multe rezerve lirice disponibile;
modul său de a citi realul şi realitatea, în oglinzi
paralele, felul de a-şi adecva limbajul pe un canal
direct, deplin transparent, abordînd frontal
realitatea, pentru ca, apoi, să se întoarcă în şoaptă,
în senzualitate, comunicînd prin subtext, aluzie,
metaforă şi, din nou, la strigăt şi traumă reprezintă
un poet care îşi ţine cititorul într-o
permanentă stare de alertă. Este Efecte 2.0 o
variantă nouă a programului informatic (citeşte:
liric) din celelalte volume? 2.0 ar putea fi, ne
sugerează poetul, pentru măcar o parte din generaţ
ia viitoare a internetului, locul/ timpul cînd
vom şti totul unii despre ceilalţi, nu vom mai
putea ascunde ceva anume, cînd – într-o distopie
de azi – ne vom fi pierdut identitatea, intimitatea
şi cînd, poate, va trebui să ne reinventăm; pentru
altă lume, aceea a literaturii de pe arca lui
Gütenberg, cu 2.0 putem afla multe, dacă nu
totul, despre noi înşine, fiinţa interioară şi preajma
noastră. În fond, pentru a (ne) comunica,
Liviu Ioan Stoiciu inventează un cod care pare
credibil şi accesibil; „versiunea 2.0 a aplicaţiei
Poezie” nu spune, probabil, nimic internauţilor,
dar poeţilor şi cititorilor lor? Liviu loan Stoiciu
ne propune să-l citim pe această aplicaţie în
cartea recentă: cine apucă şi cine se pricepe.
„Eu sunt oricum în inferioritate – vîrsta,
depresia,/ lipsa de motivare de a continua,/ totul
pare a fi expirat”, scrie poetul în Ceea ce este,
trimiţînd un mesaj, încă unul, din depresie, vîrstă
crepusculară, lipsă de motivare, al unei fiinţe în
regres, inutilă, exclusă, „instrument mediocru
în mîna/ unor presimţiri care nu l-au lăsat să
doarmă”, cum se spune în A regresat lent (Jurnal)
– o temă pentru toată literatura lui Liviu Ioan
Stoiciu din jurnal, poezie, proză de ficţiune; în
permanentă ceartă cu sine şi în proces cu ceilalţi,
mereu în ofensivă, neiertător, fără milă,
poetul pune, între semnele de exclamare şi în
interogaţiile active adresate lumii şi sinelui,
acuze, sarcasm, sentinţe definitive şi irevocabile;
de altfel, într-un comentariu rezervat cărţii în
România literară, Gh. Grigurcu scrie că Liviu
Ioan Stoiciu e un „exponent deopotrivă al
crepusculului rural ca şi al celui urban, punînd
în scenă o mare energie a dezolării”. Totuşi. În
Efecte 2.0, noua „aplicaţie” a programului său
poetic, Liviu Ioan Stoiciu pare a căuta ceea ce
nu se vede, ceea ce e dincolo de zariştea blagiană,
adăugînd mesajului disperării, surpării, neantizării,
un altul, creştin, de căutare a lui Dumnezeu
în-fiinţat înlăuntrul omului: „Nu se întrevede
nimic deosebit, deşi stai de ani/ grei în aşteptare:
priveşti în gol. Nu/ auzi nici un sunet fundamental.
Nu auzi decît nişte sunete/ ciudate dinlăuntru.
Te resimţi, îngropat în/ stratul gravitaţional.
Nici/ un semnal clar de nicăieri. Îţi baţi joc şi de
chinurile tale./ Ce cauţi de fapt, şi nu găseşti?
Nu mai/ căuta ceea ce nu se vede! Dumnezeu e
în tine, nu în zare...” (Nici un sunet fundamental):
un alt fel de a rosti cuvintele Apostolului Pavel,
„dacă dragoste nu am, nimic nu am”, transcrise
altădată şi de Marin Preda, cu o minimă, dar
esenţială, modificare, în alt registru, în Cel
mai iubit dintre pământeni.
Liviu Ioan Stoiciu reformulează în Efecte
2.0 relaţia violentă cu sine, mereu în conflict, în
rugina cuielor, scursă pe scîndurile gardului
unei cabane (La sfîrşitul istoriei), ori într-un
vagon de marfă bine zăvorît, cu sigiliu, pe
linia dintr-o gară pustie (Autodenunţ), gîndac
oarecare într-un „popor de gîndaci, fără împotriviri”
(Un popor), într-o lume în sminteală colectivă
(Sminteli) şi în naufragiul lăuntrului, o „fenomenală
prăbuşire înlăuntru” (Prăbuşire înlăuntru),
mirosind, încă din 1989, „floarea morţii” (Îţi poţi
aminti); singurătatea, disperarea, captivitatea
năruită într-un discurs despre o „porcărie
mucegăită” sînt vizitate de două fantasme; o
pisică „sălbatică, neagră, venită din pădure”, ca
un mesager al întunericului, al morţii şi, în acelaşi
mesaj abia pîlpîind, al luminii, al înaltului serafic,
o fetiţă în rochie de primă împărtăşanie: „Paragină,
buruiană necosită de ani
de zile, litere/ chirilice
căzute de pe frontispiciul/
ruinei, sîrmă ruginită
şi cărămizi sparte, urzici
cît omul,/ un măr de aur
şi melci,/ melci, melci,
care ies, generaţii după
generaţii din/ cavoul de
fier părăsit, cu uşile/
întredeschise, legate cu
lanţuri – şi care cotropesc/
împrejurimile, îl păzesc,
îl/ influenţează: chiar mă sperie, de ce am
sărit eu grilajul/ pînă aici? Să mănînc un/ măr?
Stîrnit de tulburarea poftei. Resorbit. Poate/
eram în căutarea imaginii unei/ fetiţe, apărute
brusc, în rochie de primă împărtăşanie,/ îndrăgostită
de flori, lumînări, muzică:/ după moartea căreia
să fi plîns împreună. O fantasmă. Flori,/ lumînări,
muzică, toate stinse – şi noi/ toţi, cu inima arzînd...
Ce voiam să găsesc atîta, de fapt? Şi/ ce ar fi de
găsit în interiorul unui meteorit/ căzut pe pămînt,
în definitiv?” (Resorbit). Cromatica poemelor
e una violentă, „fauve”, dominată de „copacul
mov” din Impuls imoral, spaţiul liric se identifică
în metaforele obsedante ale saltimbancului
„învăţat să joace sub lovituri de bici”, melcului
cu „cochilii perfect finisate” şi ale Celuilalt, cel
dimpotrivă din O mare însufleţire şiÎmpotrivirile,
într-o lume a lui Nimeni şi Nimic, cel mult
plictisitoare, ca aceea de la Cantonul 248 ori din
Halta Adjudu Vechi, repere ale unei geografii
minimaliste, evocate aici, ca şi în volumele
precedente, pentru a experimenta, încă o
dată, unghiul mort, singurătatea, uzura, zilele
de oxid de carbon, metan şi amoniac: o fiinţă
golită de conţinut, avînd consistenţa ceţii ridicate
pe o arătură, păstrînd gustul cenuşii după ce
va fi fost arsă de solitudine „pînă în măruntaie”,
cu departele definitiv retezat, precum indicatorul
uriaş de la Agigea, îndreptat către orizontul
mării, pe care scrie către o fundătură, ca în poemul
În această viaţă.
poetul din Efecte 2.0 asumă
un prezent al sporilor veniţi
de la Domniţa Neaga, din
vremea lui Mihnea cel Rău Turcitul; un
text precum În lanul cu spori se structurează
pe o simbolistică a răului, întors într-o istorie
a trădării, de unde vine, azi, fantasma aceluia
să năruie „schelăria cerească”; invocarea figurii
domnitorului din secolul XVI, trecut la
mahomedanism, primind, ca răsplată, sangeacul
de Nicopole, nu e deloc
întîmplătoare pentru
viziunea unui poet care
„nu mai stă cu sine”, cum
spune în Semne bune, nu
rele şi, încă, mai departe,
în O forţă adversă, „nu
mă mai văd, deşi ştiu că
sunt aici” şi care îşi stinge,
într-un peisaj cangrenat
de rău şi trădare, în sunetul
arginţilor, orice nostalgie
a înaltului, în ironie şi
sarcasm, telegrafic, ca în Rar sus („«Aş vrea»,
scrie şi continuă – «Cosmos». Nu”) ori ca în acest
antologic poem-scrisoare „de la mare”, expediat
la adresele ştiute ale lui Nimeni şi Nimic: „Mii
de musculiţe: acolo nu! Ne mutăm cearceaful,
în/ care ţinem resturile – că asta suntem,/ numai
resturi. Bate fetiţa peste poponeţ. Că unde se
uită?/ Să nu mai mănînci de jos! Mă/ uitam după
aeroplan. Fetiţa întinde mîna şi mai ia/ o
bucată de rahat,/ împiedicată, dată prin nisip,
printre stele./ Mi-a stat ceasul pe canicula
asta. Şi mă doare! E un mod/ precis de prăbuşire...
Se răsucesc:/ în ceruri – cu burta în jos. N-a
fost rău la mare,/ dar de ce a durat atît? Mult,
puţin?/ Nimic nu mai e cum a fost. Şi-au perfecţionat
toţi caznele,/ să devină conştienţi de ei înşişi...
Dar e plăcut,/ miroase a cafea pe aici, e discotecă,/
e ora cînd începe bum-bum şi cînd la ştiri se
anunţă/ că se apropie de Litoral boala limbii/
albastre, te sărut, al tău” (Printre stele).
Versiunea 2.0 a aplicaţiei Poezie din Efecte
2.0, tastată pe computerul liric în cuvintele roase
de „boala limbii albastre”, este a unui poet mereu
egal cu sine în registrul valoric înalt al poeziei
adevărate.
