Pasiunea pentru neamuri şi blazoane a lui Mateiu Caragiale o ştim. Şi am putea spune, nu greşind mult, că tatăl i-o sanc- ţionează cu anticipaţ ie. În mai multe feluri.
În primul rând, aproape că nu există personaj, la Ion Luca, să nu aibă boala rădăcinilor. Au intrat în folclor autocăftăniri de tipul „familia mea de la paşopt”, sau „prin vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevruarie”. Şi pentru că nu are cu cine se lăuda, Leonida se alipeşte unei familii politice şi „se scoate” (sic!) ca republican cu „răposata dumneaei, nevasta mea dintâi”. Oameni cu trecut subţire şi origine modestă, personajele lui Caragiale fac orice ca să pară vechi. Şi de viţă.
Dacă familia trecută e sublimă, nu acelaşi lucru se poate spune despre legăturile de sânge sau prin alianţă ale prezentului. Dimpotrivă, în esenţa ei de loc al încrederii şi al sincerităţii, familia pare să lipsească cu desăvârşire. De la apropourile din schiţe şi comedii, la dramele naturaliste din nuvele, familia este complet viciată. Fie prin clasicul triunghi amoros, a cărui existenţă este negată solemn de către vreun Dumitrache, sau căutată în altă parte de rigidul jupân Dumitrache, cu capul înţepenit spre uliţă, când ar trebui să se uite în casă, fie prin fapte şi păreri care arată că, în majoritatea cazurilor, nici stâlpii casei, nici consoartele lor nu se omoară să ţină familia unită. Sunt, mai degrabă, prinşi la mijloc, acceptând, ca Verigopolu, o situaţie care-i poate stârni admiraţia doar unuia mai imbecil ca el, sau ajungând, precum Mihalache din Tren de plăcere, să cineze cu soacra pe care n-a ştiut cum s-o îndepărteze. E limpede că nu supravegherea copilului, care nu vrea să plece fără ea la Sinaia, e motivul excursiei cocoanei Anica, ci codoşlâcul. Pe care conul Mihalache mai că-l acceptă, atâta vreme cât nu costă. Este, soţul sensibilei doamne Georgescu, tipul meschinului păcălit. Ca şi Lefter Popescu, care-şi măsoară puterea cu femeile. Funcţionari fără nici un cuvânt, simt nevoia să-şi răzbune în familie. Să fie şefi, să nu le treacă nimeni şi nimic pe dinainte. Însă destinul este acelaşi, şi-ntr-un loc, şi-n altul. Aşa că din dorinţa lor de a conduce casa nu rămâne decât pretenţia.
Sunt, apoi, familiile dezintegrate, săpate de un secret care le ruinează. Degeaba încearcă Popa Niţă, din Păcat, să dreagă ce-a stricat nesăbuinţa tinereţii. Nu reuşeşte să facă decât o nenorocire şi mai mare. De ce? Poate pentru că familia, pur şi simplu, nu e să fie. Cum nu e nici la Ana, căreia i-a fost omorât ursitul şi nu-şi mai găseşte rostul decât în răzbunare, cum nu e nici între fraţii din În vreme de război. Subminată de interese financiare – pentru că şi adulterul, la urma urmei, la asta se reduce, şi mai ales acceptarea lui – familia lui Caragiale nu rezistă. Din toată demagogia despre „patria cea mică” rămâne, poate, doar nevoia de a creşte un copil. Nu neapărat frumos. Pentru acest scop, al educării (vorba vine!) copilului, familia, aşa găunoasă cum este, se mobilizează. Mamele fac risipă de relaţii sociale, taţii fac abuz de putere. În spaţiul şcolii, familia pare solidă şi în formă. Nu e, însă, decât o răzbunare a mamelor (cele mai multe, poate nu fără motiv, de băieţi) pentru marginalizarea pe care o îndură. Aici, unde taţii nu se amestecă, în educaţia copiilor, e spaţiul lor de manevră. Evident că acelaşi destin care nu-i lasă pe ei să fie mai mult decât funcţionari umili şi umiliţi nu le lasă nici pe ele să educe altceva decât ce au ales: nişte mitocani convinşi că lumea li se cuvine. Să nu vadă, oare, mamele proasta creştere de care se fac răspunzătoare? Nu cred, însă în familia lor, mică şi mare, trece drept normă.
Aşadar, nu e, la Caragiale, familie fără pată. Secretele pe care le ascund, de cele mai multe ori à la Polichinelle, le dau naturaleţe, le fac simpatice, fiindcă sunt vulnerabile. E o tristeţe, e un moft, e o fatalitate: familia românească dintotdeauna.
