Intotdeauna, România literară a ştiut să fie aproape de evenimentele culturale adevărate. În paginile revistei s-au găzduit dezbateri, puncte de vedere importante şi necesare semnate de specialişti şi intelectuali remarcabili. Au fost dezbateri, polemici vii, dinamice, aşa cum este cultura. De data aceasta, Opera Naţională din Bucureşti face evenimentul muzical. Şi nu numai. Pe 19 februarie a avut loc premiera cu Falstaff de Verdi. Regia spectacolului este semnată de britanicul Graham Vick, unul din numele sonore ale regiei de operă, o personalitate provocatoare, care riscă mereu în montările sale, luptînd cu prejudecăţile şi ideile de-a gata. Graham Vick a fondat în 1987 Birmingham Opera Company, al cărei director artistic este şi astăzi. Prezenţa domniei sale la Bucureşti a creat enormă vîlvă, dincolo de actul artistic. Ştie exact cine sînt Ciulei, Purcărete şi Şerban, mărturiseşte că a văzut Leonce şi Lena la şaptesprezece ani, la Festivalul de la Edinburgh, luptă cu lenea şabloanelor, caută în text sensuri noi, provocarea nu este niciodată în sine. Graham Vick este o personalitate care crede în azi, în prezent. România literară publică şi în acest număr încă o opinie despre Falstaff, subliniid, astfel, marca acestei recente montări. (M.C.)

După Rigoletto şi Traviata de Verdi, noi producţii ale stagiunii în curs, am aşteptat cu nerăbdare premiera lui Falstaff, în regia unui mare artist britanic al momentului, Graham Vick.
Desigur că prezenţa lui Vick la Bucureşti înseamnă un eveniment important pentru toţi iubitorii de operă care cunosc producţiile sale anterioare şi talentul lui creator în domeniul regiei contemporane.
Opera Falstaff a mai cunoscut două montări la noi: una în 1959, apar- ţinând la trei regizori, care, în cele din urmă, n-au fost nominalizaţi pe afişul premierei: Alexandru Szinberger, Eugen Cropşeanu şi Jean Rânzescu, avându-l ca protagonist pe Petre Ştefănescu- Goangă, la premieră şi, ulterior, pe Octav Enigărescu, alături de o echipă de interpreţi ai timpului: Valentina Creţoiu, Magda Ianculescu, Iolanda Mărculescu, Zenaida Pally, Iulia Buciuceanu, Nicolae Herlea, Ladislau Konya, Valentin Teodorian şi alţii. Cealaltă producţie a aparţinut lui Cristian Mihăilescu, datând din 2003, cu Sever Barnea, în rolul titular, cu Ştefan Ignat, Iordache Basalic, Florin Diaconescu, Marian Someşan, Roxana Briban, Felicia Filip, Roxana Ocheşeanu, Oana Andra, Adriana Alexandru, Ecaterina Şuţu, Paul Basacopol şi alţii.
Falstaff este ultima creaţie de operă a lui Verdi, reprezentată la Scala din Milano la 9 februarie 1893. Este o lucrare cu totul specială în creaţia verdiană, o farsă care porneşte de la un personaj shakespearian prezentat în comedia Nevestele vesele din Windsor şi în drama Henric IV, pe un libret al lui Arigo Boito. Falstaff este o capodoperă în arta bătrânului Verdi, pentru că îmbină armonios şi ingenios toate trucurile şi mijloacele comicului sub diversele sale modalităţi şi mijloace într-o scriitură muzicală genială ce cuprinde ansambluri corale şi ale tuturor interpreţilor, într-o ritmică trepidantă, abundând gagurile melodice, de asemenea terminând printr-o fugă absolut unică în muzica verdiană.
Personajul este un bătrân libidinos şi gurmand, cu o înfăţişare caraghioasă, chiar grotescă, dornic de aventuri galante cu nevestele unor oameni bogaţi, pus pe şotii, un hedonist epicurean dar şi un lucid observator al lumii imorale din timpul său, devenind, în cele din urmă, un înţelept care-şi bate joc de această lume necinstită.
Graham Vick este un mare regizor al momentului care a lăsat în lumea operei creaţii artistice de excepţie. A fost recompensat cu importante distincţii printre care Premiul „Olivier” , Premiul „Royal Philharmonic Society” şi Premiul „Abbiati”.
Traiectoria artistică a acestui regizor britanic comportă o interesantă evoluţie în timp: în 1999, el monta la Royal Opera House „Covent Garden” din Londra un Falstaff aproape clasic, cu Bryn Terfel în rolul principal. Obsedat de arhetipul personajului verdian, el îl abordează acum dintr-o altă perspectivă.
Ne prezintă un Falstaff al zilelor noastre într-o montare total originală şi atipică, de fapt un experiment, cum nu s-a mai făcut. Propunerea sa mi se pare viabilă, motivându-se corect cu lumea în care trăim şi în care ne putem recunoaşte. Din această perspectivă, considerăm că pentru a opera judecăţi de valoare critică trebuie să intrăm în laboratorul de creaţie al regizorului şi să înţelegem cheia sa de interpretare. Vick este un artist plenar şi complex, are simţul comicului englez pe care-l mânuieşte cu dezinvoltură, oferind întregului spectacol un ritm alert, bogat în situaţii comice delicioase, suculente, care te prind în vâltoarea lor. Ca să guşti acest tip de reprezentaţie trebuie să ai umor şi să te distrezi alături de Vick. Totul devine un „joc”, amuzant şi vivace, actorii interpreţi, dar şi cântăreţii se prind excelent în acest joc, şi întreaga echipă devine credibilă şi antrenantă.
În aceste condiţii, chiar inserţiile vieţii moderne nu te mai şochează. Doamnele bogate coboară dintr-un veritabil BMW, cu pachete de la cumpă răturile făcute la un Mall, de asemenea bărbaţii furioşi sosesc tot cu automobilul elegant, deoarece ei fac parte dintr-o lume de bogătaşi şi parveniţi, în casa lui Ford sosesc papparazzii şi fotoreporterii care îl caută pe amorezul gras (aluzia cu actualii reporteri care se înghesuie la DNA să ia interviuri e directă), Falstaff este azvârlit nu în Tamisa, ci într-o piscină elegantă, stejarul lui Herne devine un imens porc din verdeaţă, cu aluzie la personaj.
Există un WC ecologic în care intră deseori Falstaff (probabil suferind de prostată). Aş face aici o singură observaţie critică: nu m-a deranjat atât această toaletă, ci faptul că, atunci când se deschide uşa, se poate vedea că înăuntrul ei este murdară. Este un detaliu de ordin estetic dezagreabil, care coboară în kitsch. Din toaletă Falstaff iese împopo- ţonat, pregătit pentru a porni la aventuri galante. Ne putem pune întrebarea, firească, unde s-a îmbrăcat sau ni se sugerează că WC-ul este casa sa. Ne este greu să ne gândim la aşa ceva.
Vick este un om de teatru, artist de înaltă clasă, lucrează până la detalii cu interpreţii pe linie actoricească: rela- ţiile rămân aceleaşi din libret, doar epoca este alta. Spectacolul său este viu, plin de umor, iar observaţia făcută nu ştirbeşte incontestabila contribuţie a regizorului. Vick şi-a ales un scenograf inspirat, pe Samal Blak, care a construit un decor din diverse sugestii ale unui Windsor de astăzi, cu băncuţe, spaţii verzi, interioare luxoase, plasmă, piscină şi duş elegant. Giuseppe din Ioria a fost un reuşit lighting design.
M-a cucerit actul final, în care regizorul foloseşte ingenios corul în chip de tufişuri mişcătoare, ceea ce conferă reprezentaţiei voiciune. Finalul, cu acea fugă genială la Verdi este un moment cu vervă pentru întregul spectacol.
Baritonul Ştefan Ignat a fost o surpriză plăcută, întrucât el a creat un personaj pe care nu-l poţi uita.
A beneficiat de o mască şi un machiaj remarcabile. A surprins toate detaliile caracterologice ale eroului comic: grobianismul şi ridicolul său, ipostaza unui amorez galant, dar caraghios atât prin înfăţişare cât şi prin gesturi. A rezolvat vocal partitura dificilă, modelându-ş i glasul foarte nuanţat şi subtil în diverse culori timbrale cerute de interpretarea unui asemenea personaj verdian. Într-un cuvânt , a făcut o creaţie în care se poate vedea şi relaţia sa directă cu regizorul cu care mai colaborase cu ani în urmă la opera Oedip.
Cele patru femei ale operei au constituit o echipă care s-a angajat total în această comedie muzicală. Alice Ford a fost interpretată de soprana Iulia Isaiev, ca de obicei, o artistă complexă, rafinată, cu o voce frumoasă şi egală, ea a creat un personaj de înaltă distincţie, reuşind să surprindă şi latura de femeie capabilă să-şi bată joc de gelozia soţului.
Meg Page, în interpretarea mezzosopranei Sorana Negrea, devine prietena sa dornică să colaboreze la ridiculizarea şi batjocorirea amorezului grobian, reuşind şi vocal să corespundă acestei partituri.
Mrs. Quickly, codoaşa care pune la cale farsa, cea care aranjează întâlnirile bătrînului grăsan, a fost Andreea Iftimescu, ce a demonstrat o frumoasă evoluţie vocală în timp, impresionând prin note grave bine lucrate. Amuzantă este apariţia sa ca o secretară englezoaică cu ochelari şi o anumită pedanterie în efecuarea serviciului ingrat pe care trebuie să-l îndeplinească.
Nanetta, fiica familiei Ford, îndrăgostită de Fenton şi hotărâtă să lupte pentru afirmarea sentimentelor sale în faţa unui tată tiran, a fost soprana Ana Cebotari, o interpretă tânără, cu o voce frumoasă, foarte agreabilă ca apariţie, poate încă crudă în interpretare. Promite, însă, să facă o evoluţie frumoasă.
Domnul Ford a fost baritonul Cătălin Şoropoc, un interpret cu mari valenţe în arta vocalităţii, cu o voce frumoasă, care a câştigat, în timp, amplitudine. Sperăm să aibă un traiect artistic corespunzător.
Tenorul clujean Ştefan von Korch l-a interpretat pe Fenton. Are o voce mică, dar este sensibil şi a creat un personaj. Aici, Vick a realizat un cuplu de îndrăgostiţi caraghios, potenţând, astfel, comicul, fiindcă Nanetta este înaltă, iar Fenton este scund.
Doctorul Caius a fost tenorul Liviu Indricău, într-o bună formă vocală, cu un acut frumos. Cei doi servitori poltroni şi caraghioşi ai lui Falstaff au format un cuplu comic reuşit: tenorul Valentin Racoveanu, în Bardolfo, cu o mască bine făcută, a excelat în interpretare, fiind secondat de basul Iustinian Zetea, în Pistola, la aceeaşi cotă.
Marea surpriză a serii a fost dirijorul spectacolului, maestrul spaniol Guillermo García Calvo, prezent şi la opera din Viena la pupitru. Este un muzician remarcabil, atent la nuanţe, a menţinut un ritm alert, punctând muzical fiecare moment comic. A subliniat bine scenele de ansamblu, creând un crescendo muzical demn de menţionat.
Nu-l putem omite nici pe maestrul octogenar Stelian Olariu, care, ca de obicei, asigură o frumoasă prestaţie a corului.
Spectacolul lui Grahan Vick este, fără îndoială, o reuşită în cariera sa şi, aşa cum singur o mărturiseşte: „Am venit ca să trăiesc o experienţă interesantă cu un grup de interpreţi. Să-mi aduc abordarea personală şi să lucrez la o nouă operă, pentru un public nou, asta e ceva ce mă interesează”. El şi-a desăvârşit intenţia, realizând o montare care se adresează unui public ce are simţul umorului, ştie să râdă şi să se implice în subtilul său „joc”. Numai astfel vom putea recepta varianta modernă a ultimei lucrări verdiene, o capodoperă de farsă muzicală.