Un fenomen nemaiîntâlnit
în istoria literaturii
române îl reprezintă
diluviul de cărţi proaste
de după 1989. Bineînţ
eles că întotdeauna
au existat autori
netalentaţi sau inculţi care,
prin insistenţă, prin poziţia
socială care le dădea autoritate,
prin respectul de care se bucurau
datorită realizărilor din alte
domenii etc., îi convingeau pe
editori să le publice texte fără
valoare, unele de-a dreptul
ridicole. Dar niciodată până
în vremea noastră falsa literatură
nu a luat asemenea proporţii.
Controlată cu stricteţe timp de
peste patruzeci de ani, dorinţa de a
publica a erupt devastator imediat
după prăbuşirea regimului comunist.
Nu era vorba doar de o valorificare
entuziastă a libertăţii de expresie, ci
de o plăcere orgiastică de a publica
orice fel de carte, fără nicio restricţie.
De la cele zece-douăsprezece edituri
existente s-a ajuns, în câteva luni,
la zece-douăsprezece mii!
Autori lipsiţi de talent, respinşi
în repetate rânduri de editori înainte
de 1989, şi-au înfiinţat după 1989
propriile lor edituri, ca să-şi vadă
în sfârşit cărţile tipărite. Alţii nu şi-au
înfiinţau edituri, dar le-au asaltat pe
cele înfiinţate de alţii, oferind bani
pentru a-şi împlini dorinţa veche şi
arzătoare de a trece drept scriitori şi
a da autografe, într-o librărie, pe o
măsuţă, la umbra unei vaze cu
flori.
Se publică anual sute de cărţi pe
banii autorilor, din raţiuni nedescifrabile
(sau doar parţial descifrabile). Este
greu de înţeles de ce, pe de o
parte, se afirmă că nimeni nu mai
are nevoie azi de literatură, iar, pe
de altă parte, mii de oameni vor
neapărat, făcând şi sacrificii pentru
atingerea scopului lor, să fie consideraţi
scriitori. Este ca şi cum mii de oameni
şi-ar dori cu ardoare în zilele noastre
să fie recunoscuţi ca producători de
roţi pentru diligenţe.
Imensa majoritate a acestor cărţi
publicate dintr-o stranie ambiţie se
remarcă printr-o totală lipsă de valoare.
Practic, în paralel cu literatura
(mai bună sau mai puţin bună), se
pune în circulaţie ceva care doar
seamănă cu literatura. Nu este vorba,
pur şi simplu, de texte ratate, ci de
o maimuţărire hilar-grotescă a creaţiei
literare. Este ca şi cum diavolul şi-ar
bate joc de arta scrisului înmuindu-şi
coada în cerneală şi scriind cu ea
inepţii pe foaia albă de hârtie.
Toată această colecţie de bazaconii
este de un irezistibil umor involuntar,
dar are şi ceva terifiant, fiind, într-un
fel, ecoul târziu al simulacrului de
civilizaţie pe care l-a impus regimul
comunist în România timp de peste
patru decenii. Înainte de 1989, Marea
Adunare Naţională era ceva care doar
semăna cu un parlament, ridicarea
mâinilor în semn de aprobare a unor
hotărâri luate de alţii era ceva care
doar semăna cu votul, întrecerea
socialistă era ceva care doar semăna
cu competiţia dintr-o economie de
piaţă, literatura realist-socialistă era
ceva care doar semăna cu literatura.
Deformările produse în minţile
oamenilor de o epocă a simulacrului
se regăsesc, într-o oarecare măsură,
şi în producţia de cărţi proaste de
după 1989.
*
În ultimii ani am citit mai mult
de o mie de cărţi proaste. De ce mam
angajat în această acţiune neglorioasă,
dezaprobată de unii cunoscuţi ai mei?
Din dorinţa de a-mi afirma superioritatea,
rănind sensibilitatea unor autori lipsiţi
de talent? Nici vorbă de aşa ceva.
Am făcut-o dintr-un sentiment al
datoriei. Cărţile proaste există şi
produc confuzie. Simpla lor ignorare
nu le face să dispară.
Tocmai când credeam că mi-am
îndeplinit de bine, de rău misiunea,
pe care, de altfel, de unul singur
mi-am asumat-o, şi am răsuflat uşurat,
am descoperit, îngrozit, literatura
proastă de pe Internet. Este necuprinsă,
te poţi îneca în ea. Nu mă simt în
stare să întreprind o nouă expediţie,
ca să o cartografiez. Nu mai am timpul
biografic necesar. Dar câte un eşantion
tot am să iau din când în când, ca
să îl examinez la rubrica Veleitari.
Slavă Domnului că există revista
România literară care susţine
în mod programatic spiritul critic!
Slavă Domnului că există celelalte
opt reviste ale Uniunii Scriitorilor,
angajate în aceeaşi acţiune de combatere
a veleitarismului! Slavă Domnului
că există Uniunea Scriitorilor însăşi,
for de recunoaştere şi apărare a
profesionalismului în literatură!
P.S. (O sugestie pentru cei care
atacă în ultima vreme USR – grup
restrâns, dar zgomotos, din care
fac parte şi câţiva veleitari: ar
putea înfiinţa UVR – Uniunea Veleitarilor
din România.)
