George Bălăiţă, Învoiala, Iaşi, Editura
Polirom, 2016, 216 pag.
Omul modern aşteaptă
întotdeauna să se întâmple
ceva. Când nota
judecata aceasta, Noica
nu se gândea, fireşte, la
Creangă. Nu cu totul.
Dar îi lua în considerare
o zicere absurdistă: „Se vede
c-a venit, de n-a mai venit”.
Între cele două verdicte se
găseşte Stan Ipate. Mai întâi,
ca tot bărbatul împlinit după
30 de ani, nu mai aşteaptă nimic.
Vrea să fie liniştit în continuare,
tocmai scăpat de stigmatul
veneticului sărac. Apoi, când
dracul Chirică apare în viaţa lui,
Stan înţelege că răul e deja
acasă. Fugind dibaci de căsnicie
ca de o iraţionalitate toxică,
ajunge să trăiască cu răul însuşi.
Dilema se derulează cu tâlcuri
prevestitoare.
În Povestea lui Stan Păţitul citim
chiar pilda unui individ care nu
aşteaptă nimic, în vreme ce toţi
ceilalţi din jurul lui fac totul pentru
a se întâmpla ceva. Va fi nevoie de
o strategie diabolică, pentru că Stan
este un om aflat în ordine, atins de
seninătate, ce-a reuşit să răstoarne
viciul în muncă. Diavolii lui Creangă
nu se arată deranjaţi de libertatea
exprimată de toate aceste stări. Ci
de boţul de mămăligă binecuvântat
de Stan atunci când îl lasă cui l-o
vrea. Numai Chirică strică ordinea,
mâncând fără să păstreze legea lui
bogdaproste. Nemulţumindu-i pe
morţi, el trebuie să mulţumească
pe cel viu. Aşa începe infernul
dracului, căci ordinea pe care el nu
o respectă e una universală, „de
sus”, nicidecum una conjuncturală,
„de jos”. Încolo, vă amintiţi povestea.
Chirică munceşte cât zece, înmulţeşte
averea stăpânului, iar după trei ani
îl căpătuieşte cu o nevastă căreia
îi scoate ultima coastă de drac.
Noul roman al lui George Bălăiţă
porneşte de la asemenea posibile
interogaţii. Pretextul e chiar Povestea
lui Stan Păţitul. În prezentarea
de pe coperta a patra, ca şi în cronica
literară de acum câtva timp, Nicolae
Manolescu observă că Învoiala este
o poveste paralelă cu cea a lui
Creangă, una inventată, „un adevărat
roman ţărănesc, realist şi fabulos
totodată”, complex, ce „nu poate
fi redus la o singură idee”. Pentru
Nicolae Manolescu nu Stan, ci Chirică
devine adevăratul protagonist,
iar împreună, cei doi realizează o
dublă inversiune: „nu e om fără
ceva diavolesc în sine, după cum
nu e diavol fără capacitate de
umanizare”.
Cu alte cuvinte, citim un scenariu
inedit, cu numeroase deschideri
simbolice. Precedente, cel puţin la
nivelul intenţiei, existaseră. George
Bălăiţă nota în publicistica sa cum
avea de gând să scrie variaţiuni
după teme din Sadoveanu şi, mai
ales, Rebreanu. Proştii, de pildă, i
se părea un text mai mult decât
fertil. Nici ceilalţi scriitori şaizecişti
nu erau străini de procedeu. Constantin
Ţoiu chiar a finalizat un întreg volum
(Prepeleac, 1991) dedicat lui Creangă
– în fapt, variaţiuni în cheie proprie.
Nu poţi decât să constaţi că, înainte
vreme, alături de autori şi filosofi
canonici, scriitorii noştri reciteau
cu nesaţ clasicii. Nemaivorbind
că astăzi nici dascălii nu mai citesc
pe Creangă. Iată că George Bălăiţă
revine cu un roman scris sub forma
unui scenariu surprinzător.
O arhitectură impresionantă
realizează Bălăiţă aici cu mijloacele
scenariului poetic. Zic poetic, pentru
că indicaţiile actualizează mereu o
plasticitate mustoasă. Iată începutul:
„Bolta cu stele mari, cărnoase. E
trecut de miezul nopţii, dar mult
înainte de răsărit. Maşina cosmică
se simte colosală, înspăimântătoare
prin iluzia perfecţiunii, acum însă
domesticită”. Sub semnul detaliului
simbolic stau toate evenimentele.
Iar ele închid un secret, prelungit
strategic, când suplimentat cu date
noi, când reinvestit cu nuanţe trecute
ce au scăpat vederii. Detectivistica
lui Bălăiţă din Învoiala se organizează
ingenios. Tertipul e următorul:
cititorul păstrează în minte povestea
clasică şi asistă la adaptarea textului
ce devine în cele din urmă unul
autonom. Însă joncţiunile întreţin
esenţialul: jocul. Autorul Lumii
în două zile nu scrie nimic fără
tentaţia proteicului.
Ne întâmpină numeroase trimiteri
inter şi intratextuale (la Soacra
cu trei nurori, Fata babei şi fata
moşneagului, Ursul păcălit de vulpe
ş.a.), toate diluate într-un discurs
întretăiat cu şarje auctoriale. Scribul,
Poetul şi Păpuşarul laolaltă, instanţe
şi personaje deopotrivă, amestecă
perspectivele. Scribul, alter-ego
constant în textele lui Bălăiţă, fixează
în fişele lui „ţinutul Muntelui Ou”,
nimic altceva decât o plonjare
atemporală în limitele unui tărâm
cu alonjă fabulatorie. În povestirea
Un om şi lucrurile sale, publicat în
volumul Nopţile unui provincial
(proze, 1958-1967), aflăm, de pildă,
că „peste ţinutul cuprins între
Muntele Ou şi Capete căzură ploi”.
Nu întâmplător, între Păpuşar şi
Scrib „există o învoială până acum
de nimeni ştiută”. La rândul lui,
Poetul caută în scena deschisă de
Scrib subiecte pe care le notează
în propriul caiet. Bălăiţă insistă pe
datele ambiguităţii auctoriale,
avertizând cu semnale metaficţionale.
Scena autorilor se lărgeşte, făcând
loc personajelor. Iar Bălăiţă umple
viaţa lui Stan din Valea Ursului
cu de toate: Vecinii Haralambie
şi Ioana convieţuiesc cu „viclenia
duioasă” a femeii şi corecţiile soţului;
baba Hârca îşi face ucenică din fata
cea mică a morarului Lomură cel
Şchiop, pe Catrina, viitoare soaţă
a lui Stan; argaţii de la han suferă
după Anghelina – diavoliţă de rang
înalt. Nu lipsesc meşteşugarii,
negustorii evrei şi actorii. Deasupra
tuturor, diavolii.
Spectacolul uman
pregăteşte adevărata confruntare
dintre Stan şi Chirică, aceşti Prospero-
Ariel autohtoni sub aura lui Creangă.
Spectacolul măştilor asigură tot
farmecul Învoielii. George Bălăiţă
propune un joc al complicităţilor
ce nu se încheie nici după căderea
cortinei. Fapt este că Stan-Chirică
se recunosc de la bun început. Cu
trecutul său inglorios (împrumutând
destinul din Povestea lui Ionică cel
prost), Stan ispăşeşte un blestem
încheiat numai cu biciuirea unui
diavol. După cum Chirică „scoate
omul din minţi cu vorbele lui” nu
pentru că e diavol, ci pentru că e
mai mult decât atât: e un artist
(„Credeai că nu te vede nimeni cum
tragi chiulul şi pierzi vremea pe
la iarmaroace, la circ şi la teatru,
ba cu păpuşile, ba cu cântatul…
Aud că scrii şi poezii” îl ceartă Naşul,
diavolul bătrân). Scamator, Poet,
păpuşar şi actor în acelaşi timp,
el se vede „îmbolnăvit de o boală
a sufletului pe care numai oamenii
o au”. Înscenările celor doi, stăpân
şi slugă, transformă jocul măştilor
într-unul al identificării cu fârtatele.
Chirică pleacă cu prada – baba Hârca
– dar lasă geamănului uman putinţa
revederii (un şesar de poker şi un
inel de smarald soţiei). Psihologia
legăturii se dovedeşte mai tainică
decât misterul însuşi. Iar femeia –
care „se naşte cu darul puterii”,
spune Bălăiţă undeva – nu poate
renunţa la boala „cea mai parşivă”
– curiozitatea. Resemnarea lui Stan
din final, momentul când se recunoaşte
din nou „păţit”, e acela de care s-a
ferit mereu: femeia – „Ea e stăpâna.
Surâsul ei viclean şi liniştitor totodată.
Feminitatea ei victorioasă”, spune
împăcat naratorul în final.
Elaborat în tuşe precise şi prin
episoade convingătoare, suspansul
menţine întreaga greutate a naraţiunii.
Ambiguitatea pulverizată pretutindeni
sprijină jocul de obscurităţi preferat
de Bălăiţă, ca în toată opera sa.
În Învoiala nu există sentinţe definitive.
Nici adevăruri expiate până la capăt.
Nu e limpede ce intenţionează Naşul,
dracul experimentat ce apare alături
de Chirică, nici unde duc seducţiile
Anghelinei. La fel, respingătorul
stăpân al ruletei – la care pierd şi
omul şi dracul său – se recomandă
drept patron al norocului, iar
negustorul evreu Levi istoriceşte
despre un alt Chirică ce şi-a incendiat
stăpânii, furând doar un inel cu
piatră verde…
Coincidenţele, ca şi neclaritatea
ierarhiei răului, se zidesc reciproc
în labirintul din Învoiala. Adunate,
însă, ele dau sens întregului
caraghioslâc. Nu e de mirare că
Poetul, ca observator al adevărului
care „nu se vede”, îi spune lui Stan:
„domnia ta nu crezi s-ar putea ca
în om să se afle tot atâta parte
din diavol cât în diavol din om…”.
După cum, în alt loc, naratorul
întreaba retoric: „Este cruzimea lui
Stan diavolească?” şi „mila lui Chirică
este omenească?”. Ce uneşte
tot carnavalul din Învoiala? Râsul
vindecă lumile învrăjbite; tot el face
uitată femeia ca agent al răului şi
pansează unitatea pierdută.
Învoiala aduce pe scena derizorie
a lumii întreaga recuzită cosmică,
animată de o falsă gâlceavă faustică.
Mai mult decât în oricare altă parte
din opera scriitorului băcăuan, aici
soluţiile se brodează shakespearean.
Chiar dacă erorile sunt complicităţ
i, iar revelaţiile, resemnări.
Triumful aparţine compatibilităţilor
răsturnate.
Scânteietor în stil şi fantast instigator
este George Bălăiţă în acest scenariu
al erorilor bine controlate.
