Se împlinesc 125 de ani de
la naşterea lui F. Aderca
(26 martie 1891), creator
modernist, proteic, greu
de fixat într-o formulă
sintetică. Aniversarea
aceasta se poate constitui
într-o retrospecţie privind
receptarea scriitorului fără de
care e de neconceput efervescenţa
climatului literar interbelic.
Aderca ne-a lăsat o operă aproape
suspectă prin dimensiuni şi
îndeosebi prin multitudinea
formulelor practicate. Ca atare
el a fost un creator derutant
pentru critică, până la confuzia
criteriilor, valorilor.
Nimeni nu i-a negat talentul, nici
măcar adversarii, dar natura acestui
talent, aliaj de luciditate, ironie, sarcasm
şi sentimentalitate. Când au prevalat
considerente extraestetice (etniciste,
antisemite) ele au generat în juru-i
idiosincrazii tenace. Autorul a fost validat
de elita criticii interbelice (Lovinescu,
Călinescu, Vianu, Perpessicius, Streinu,
P. Constantinescu), onorat de prietenia
unor confraţi (Rebreanu, Camil Petrescu,
Arghezi, Minulescu, Sebastian, Fundoianu,
Ionescu), înconjurat, apărat cu ataşament
(Z. Stancu,Geo Bogza, E. Barbu,Ovid
S. Crohmălniceanu, Z. Ornea, H. Zalis).
Receptarea critică, pe arcul amplu dintre
suprapreciere şi subestimare degajă
principiul interior al operei lui Aderca
– noutatea – prin instinct, atitudine,
asumare, evidenţiază registrul tematic,
virtuţile stilistice, poeticitatea, polemismul,
cerebralitatea, talentul narativ, performanţele
câte sunt (Femeia cu carnea albă, Revolte,
1916, „aproape o capodoperă”, remarcă
Vianu) alături de incongruenţe,
discontinuităţi, inaptitudinea constructivă
în roman, unele excese – spiritul
persiflator, adus de izul speculativ,
talmudic al acestui creator în răspăr
cu critica până la a se instala în sentimentul
persecuţiei. Aderca n-a beneficiat încă
de o ediţie integrală a creaţiei. H. Zalis,
V. Râpeanu, Margareta Feraru, Marcel
Aderca, M. Opriţa, Valentin Chifor etc.
au valorificat parţial creaţia sa. În 1959,
spre sfârşitul vieţii, autorul şi-a revăzut
întreaga operă, a grupat-o într-o viziune
proprie, a făcut adnotări şi comentarii
marginale. Această ediţie de autor are
titlul generic: F. Aderca (1891-19…).
Scrieri (1919-19…). – Cu note istorice,
autobiografice, critice şi iconografia
timpului şi este deschisă de o Introducere,
veritabilă autobiografie, sursă istoricoliterară
indispensabilă pentru cunoaşterea
eului biografic al scriitorului. Marcel
Aderca,unicul său moştenitor testamentar,
a donat în 1987 Bibliotecii Academiei
arhiva literară a părintelui său (22 mape).
Scriitorul s-a izbit, chiar postum, de
inerţii, impedimente diverse. Momentul
acesta comemorativ, invitaţie la un
posibil recurs, induce câteva întrebări
despre freneticul, neliniştitul scriitor:
care e poziţia lui Aderca în canonul
interbelic?, este un autor de raftul
doi?, şi-a ratat opera sau doar receptarea?,
reprezintă el un „caz” controversat
datorită unei probleme identitare,
evreitatea sa, asemeni lui Sebastian,
Fundoianu, Blecher?. Dosarul sinuos
al receptării, radiografie a bibliografiei
critice de-a lungul a şapte decenii, apare
în monografia noastră F. Aderca sau
vocaţia experimentului (capitolul În
conştiinţa criticii), redactată efectiv
înainte de 1989, dar tipărită în 1996.
În definitiv întrebarea melancolică „Ce
rămâne?” din opera unui scriitor e
perfect legitimă, deloc facilă. În procesul
perpetuu al decantării fireşti a valorilor,
pentru intervalul 1996 – 2016, la
care ne vom raporta (tip de revalidare
critică), avem la îndemână varii exegeze,
includerea lui Aderca în câteva
istorii literare, dicţionare, dar şi în pagini
memorialistice, diaristice, alături de
două monografii de tip universitar.
Marcel Aderca a valorificat editorial
poezia – Murmurul cuvintelor, 1971,
Teatru, 1974, publicistica (Oameni şi
idei,1983, în colaborare cu Valentin
Chifor) şi ne-a oferit studiul micromonografic
F. Aderca şi problema evreiască, 1999,
care luminează convingător dubla
dimensiune a personalităţii lui Aderca,
creator legat afectiv de limba, literatura
şi cultura românească. Fără a-şi renega
originea el s-a simţit mereu scriitor
român de origine evreiască. Z. Ornea
l-a glosat cu recunoştinţă ori de câte
ori s-a ivit prilejul unei ediţii din scrierile
sale, deşi nu agrea beletristica lui, ci
rolul propulsor al scriitorului în epocă
(Portrete, 1999; Polifonii. Cronica literară,
2001). Ovidiu Morar (Scriitori evrei
din România, 2006) i-a dedicat un
pertinent medalion literar ca uneia
dintre cele mai importante personalităţi
ale interbelicului, ilustrare a paradigmei
revoltatului prin excelenţă, fără a ezita
să-l califice scriitor tragic. Studiul oferă
diegeza principalelor romane, indică
temele predilecte (erosul dizolvant,
descătuşarea de convenţii şi prejudecăţi,
binomul Eros – Thanatos etc.), relevă
compensativ demonul inovaţiei,
experimentalismul funciar al celui care
a recurs la formule epice multiple,
abordat ca un scriitor omologat de
critică, dar nu un autor canonic, neoferind
o capodoperă care să-l reprezinte integral.
În seducătoarea sa investigaţie Mistificţiuni
(2008) Mircea Anghelescu abordează
problematica mistificaţiilor literare,
inclusiv a falsurilor, farselor, pastişelor,
în particular şi „cazul” Aderca ca prozator
preocupat obsesiv de sexualitate. Pe
cale de consecinţă e vorba de continuarea
directă a controversatului roman Amantul
doamnei Chatterley pe care romancierul
român preconiza să-l prezinte ca o
traducere sub titlul Al doilea amant
al doamnei Chatterley, semnat cu un
pseudonim englez, Clifford Moore.
Istoricul literar circumscrie amploarea
mistificării, experimentul fiind decodat
corect ca o probabilă frustrare şi dorinţă
de revanşă a celui urmărit de un complex
al persecuţiei, tentativă de repoziţionare
în peisajul literar etc. Şi, inevitabil,
un corectiv: cele două volume F. Aderca,
Contribuţii critice au apărut într-o
remarcabilă ediţie îngrijită de Margareta
Feraru, nu de Daciana Vlădoiu. Dumitru
Micu îi afectează lui Aderca (Istoria
literaturii române de la creaţia populară
la postmodernism, 2000; Literatura
română în secolul al XX-lea, 2000)
un text sintetic, de ţinută bibliografică,
socotindu-l, în primul rând, un jurnalist
de idei, sclipitor, caustic, nu un creator
viguros, totuşi experimentator la noi
al tehnicii proustiene a narativităţii,
capabil să înnobileze senzualitatea.
În Istoria critică a literaturii române.
5 secole de literatură (2008) Nicolae
Manolescu găseşte dreapta măsură
între hagiografie (se mai aud voci izolate
care văd în Aderca un creator de uriaşă
statură literară ) şi subestimare. Cu
aplomb critic Manolescu pune bine
accentele, oferă o validare autorului
acesta perfect orientat estetic, socotit
poet minor, dar oferind „contribuţii
critice” corecte, intuind trendul modern
al literaturii române de după 1900
(simbolism, avangardism, Bacovia,
Arghezi etc.), măsurându-şi bine „şi
entuziasmul şi dispreţul”. Revizitat,
Aderca nu e plasat nici printre „marii
scriitori” (artileria grea a canonului
interbelic), nici la clasa Autori de
dicţionar, ci la secţiunea Romanul,
alături de Gib I. Mihăescu, Stere, Bonciu,
I. Teodoreanu, I.M. Sadoveanu. Nicolae
Manolescu relevă excelenţa stilistică
a articolelor acestui critic constant
al literaturii vremii, scriitor proteic,
socotit interesant prin varietate şi
unele anticipaţii în roman (anunţă
proza unor Holban, Fântâneru, Bonciu,
Gib Mihăescu, primele adevărate scene
de sex la noi, romanul erotic postcoital,
utopia negativă etc.). Criticul denunţă
defectul cronic al romanelor – insuficienta
motivaţie, unele excese – abordează
şi teatrul său, din speţa fanteziei,
comediei semiabsurde, în fond caragialiană,
dar şi a parabolei tip Sebastian sau
H. Lovinescu.
„Portretul” lui Aderca din Istoria
critică…restituie liniile definitorii ale
controversatului scriitor, nescutit spre
sfârşitul carierei de câteva probe de
laşitate surprinzătoare (cercetarea
dedicată lui Goethe, dar şi unele pagini
dintr-un Jurnal intim (Sinaia, 1951).
Şi, de semnalat aparte, pronosticul
lui Nicolae Manolescu privind „mutaţia”
percepţiei critice : „Cel mai valoros lucru
din întinsa şi variata operă a lui s-ar
putea să fie într-o zi publicistica literară”.
Nu e exclus, dacă avem în vedere
polemismul substanţial al scrisului său.
În Dicţionarul general al literaturii
române (coordonator E. Simion) textul
Gabrielei Drăgoi excelează prin rigoare
şi creionarea figurii spirituale antinomice
a inegalului autor, aliaj de afirmare
belicoasă şi scepticism maliţios, trăind
acut frustrarea, experimentator neobosit,
frondist, mizând pe pansexualism,
evadare fantezistă sau dexteritate în
confecţionarea literaturii de consum.
Verdictul critic e tranşant – romanele
sunt vulnerabile fără excepţie, în schimb
publicistica sa ca ferment al înnoirii
este socotită, cu îndreptăţire, remarcabilă.
Şi alţii au comentat opera autorului:
Radu Comănescu, Mihai Mândra, Boris
Marian, L. Boia (Capcanele istoriei.
Elita intelectuală românească între 1930
şi 1950, 2011); dramaturgia sa a reţinut
atenţia lui Mircea Ghiţulescu (Istoria
dramaturgiei române contemporane,
2000, ed. a II-a, 2008), J. Ceuca, Constantin
Cubleşan (Teatrul – între civic şi etic
–,1983), Valentin Chifor (Între real şi
imaginar, 1999). Omul, scriitorul Aderca
transpare şi din unele pagini memorialistice,
pe alocuri aliaj de evocare comprehensivnostalgică
şi exegeză. C. Beldie (Memorii,
2000), H. Zalis (O istorie condensată
a literaturii române, vol. I, 2005; F. Aderca
– un destin în contrapunct, 2011, Amintiri
răscumpărate, 2013), Ovid S. Crohmălniceanu
(Felix Aderca, de atâtea ori certat !,
parte a volumului Amintiri deghizate,
1994), P. Pandrea (Brâncuşi. Amintiri şi
exegeze, 2000) îl tratează ca pe unul dintre
cei mai importanţi scriitori români de
origine evreiască, afirmat în toate genurile,
nonconformist, novator, cu aport decisiv
la descătuşarea de puritanism prin
legitimarea erotismului în pudibonda
literatură română, admonestat mereu în
furtunoasa-i carieră literară etc. Om al
Craiovei, spirit pandur, inclus organic în
umanitatea, milostenia şi spiritul „novator
ierusalimitic”, cum îl califică „mandarinul
valah”, P. Pandrea. Exegeza creaţiei lui
Aderca a sporit relativ recent cu două
teze de doctorat: Mihaela – Claudia Iancu,
Opera lui Felix Aderca (conducător: prof.
univ. dr. Paul Cornea), susţinută în 2011,
tipărită în 2016 (Mihaela-Claudia Trifan,
F. Aderca: reconsiderarea unui modernist
autentic, Iaşi, Editura Lumen), respectiv
Anca Rădulescu cu F. Aderca – polivalenţa
risipitoare (conducător: prof.univ. dr.
Eugen Negrici), publicată în 2012. Cercetarea
Ancăi Rădulescu menţine trăsăturile
acestei tipologii caracteristice din speţa
istoriografiei literare, oferind o bună
abordare a creaţiei sale polivalente,
precedată de un excurs biografic înlesnit
de Notele autobiografice redactate de
autor. Monografia e temeinică ca structură,
demers critic, preocupată de evaluări
textuale, po(i)etică şi stilistică, inclusiv
prin ipoteze analitice avansate cu precauţie.
Prin prisma lor cercetarea radiografiază fizionomia
publicisticii, poeziei, criticii şi prozei, oferind utile disociaţii.
Revizitarea poeziei, în ciuda impactului minor al acesteia
în critică oferă pagini sugestive (racordul poeziei sale la
experienţele simboliste şi expresioniste etc.), din care
nu lipsesc formulări fericite: Spre un erotism panteist,
O poetică a medalionului, Heliadesc în vestă minulesciană
etc. Totuşi, în mod surprinzător comentariul omite Medievală,
capodopera liricii sale, din care toţi „sburătoriştii” ştiau
pe dinafară versuri. Studiul relevă maturitatea cronicarului
Aderca asimilat corect „criticii impresioniste” ori celei
de întâmpinare, capabil să valideze creaţii perene. Creaţia
sa romanescă sinuoasă este însoţită de relaţionări adecvate
(nietzscheanismul, timbrul lawrencean, influenţa freudiană),
împreună cu toposurile specifice (eros – thanatos, ironia
ca operator, insertul fantastic, fascinaţia povestirii etc.),
cartografiată aplicat odată cu semnalarea statutului său
de precursor, parţial, a lui Camil Petrescu, dar şi al
prozei confesive (Eliade, Sebastian, Blecher). Unele
opinii însă trebuie amendate: filiaţia dintre romanul Revolte
şi Procesul lui Kafka a avansat-o Valeriu Râpeanu încă din
1970 (volumul Interferenţe spirituale). Studiul monografic
al Ancăi Rădulescu – demers referenţial – este, din păcate,
grevat de unele inexactităţi, erori (o listă destul de lungă).
La 125 de ani de la naştere receptarea scriitorului F. Aderca
rămâne un proces deschis: editorial (valorificarea textelor
inedite, lipsa unei ediţii critice), implicit exegetic, pentru
o mai bună situare a incisivului creator, ferment de rară
ebuliţie intelectuală, anchetator al generaţiei sale, un
orfevru superior, neştirbit de trecerea timpului.