Se împlinesc 125 de ani de la naşterea lui F. Aderca (26 martie 1891), creator modernist, proteic, greu de fixat într-o formulă sintetică. Aniversarea aceasta se poate constitui într-o retrospecţie privind receptarea scriitorului fără de care e de neconceput efervescenţa climatului literar interbelic. Aderca ne-a lăsat o operă aproape suspectă prin dimensiuni şi îndeosebi prin multitudinea formulelor practicate. Ca atare el a fost un creator derutant pentru critică, până la confuzia criteriilor, valorilor.

Nimeni nu i-a negat talentul, nici măcar adversarii, dar natura acestui talent, aliaj de luciditate, ironie, sarcasm şi sentimentalitate. Când au prevalat considerente extraestetice (etniciste, antisemite) ele au generat în juru-i idiosincrazii tenace. Autorul a fost validat de elita criticii interbelice (Lovinescu, Călinescu, Vianu, Perpessicius, Streinu, P. Constantinescu), onorat de prietenia unor confraţi (Rebreanu, Camil Petrescu, Arghezi, Minulescu, Sebastian, Fundoianu, Ionescu), înconjurat, apărat cu ataşament (Z. Stancu,Geo Bogza, E. Barbu,Ovid S. Crohmălniceanu, Z. Ornea, H. Zalis). Receptarea critică, pe arcul amplu dintre suprapreciere şi subestimare degajă principiul interior al operei lui Aderca – noutatea – prin instinct, atitudine, asumare, evidenţiază registrul tematic, virtuţile stilistice, poeticitatea, polemismul, cerebralitatea, talentul narativ, performanţele câte sunt (Femeia cu carnea albă, Revolte, 1916, „aproape o capodoperă”, remarcă Vianu) alături de incongruenţe, discontinuităţi, inaptitudinea constructivă în roman, unele excese – spiritul persiflator, adus de izul speculativ, talmudic al acestui creator în răspăr cu critica până la a se instala în sentimentul persecuţiei. Aderca n-a beneficiat încă de o ediţie integrală a creaţiei. H. Zalis, V. Râpeanu, Margareta Feraru, Marcel Aderca, M. Opriţa, Valentin Chifor etc. au valorificat parţial creaţia sa. În 1959, spre sfârşitul vieţii, autorul şi-a revăzut întreaga operă, a grupat-o într-o viziune proprie, a făcut adnotări şi comentarii marginale. Această ediţie de autor are titlul generic: F. Aderca (1891-19…). Scrieri (1919-19…). – Cu note istorice, autobiografice, critice şi iconografia timpului şi este deschisă de o Introducere, veritabilă autobiografie, sursă istoricoliterară indispensabilă pentru cunoaşterea eului biografic al scriitorului. Marcel Aderca,unicul său moştenitor testamentar, a donat în 1987 Bibliotecii Academiei arhiva literară a părintelui său (22 mape). Scriitorul s-a izbit, chiar postum, de inerţii, impedimente diverse. Momentul acesta comemorativ, invitaţie la un posibil recurs, induce câteva întrebări despre freneticul, neliniştitul scriitor: care e poziţia lui Aderca în canonul interbelic?, este un autor de raftul doi?, şi-a ratat opera sau doar receptarea?, reprezintă el un „caz” controversat datorită unei probleme identitare, evreitatea sa, asemeni lui Sebastian, Fundoianu, Blecher?. Dosarul sinuos al receptării, radiografie a bibliografiei critice de-a lungul a şapte decenii, apare în monografia noastră F. Aderca sau vocaţia experimentului (capitolul În conştiinţa criticii), redactată efectiv înainte de 1989, dar tipărită în 1996. În definitiv întrebarea melancolică „Ce rămâne?” din opera unui scriitor e perfect legitimă, deloc facilă. În procesul perpetuu al decantării fireşti a valorilor, pentru intervalul 1996 – 2016, la care ne vom raporta (tip de revalidare critică), avem la îndemână varii exegeze, includerea lui Aderca în câteva istorii literare, dicţionare, dar şi în pagini memorialistice, diaristice, alături de două monografii de tip universitar. Marcel Aderca a valorificat editorial poezia – Murmurul cuvintelor, 1971, Teatru, 1974, publicistica (Oameni şi idei,1983, în colaborare cu Valentin Chifor) şi ne-a oferit studiul micromonografic F. Aderca şi problema evreiască, 1999, care luminează convingător dubla dimensiune a personalităţii lui Aderca, creator legat afectiv de limba, literatura şi cultura românească. Fără a-şi renega originea el s-a simţit mereu scriitor român de origine evreiască. Z. Ornea l-a glosat cu recunoştinţă ori de câte ori s-a ivit prilejul unei ediţii din scrierile sale, deşi nu agrea beletristica lui, ci rolul propulsor al scriitorului în epocă (Portrete, 1999; Polifonii. Cronica literară, 2001). Ovidiu Morar (Scriitori evrei din România, 2006) i-a dedicat un pertinent medalion literar ca uneia dintre cele mai importante personalităţi ale interbelicului, ilustrare a paradigmei revoltatului prin excelenţă, fără a ezita să-l califice scriitor tragic. Studiul oferă diegeza principalelor romane, indică temele predilecte (erosul dizolvant, descătuşarea de convenţii şi prejudecăţi, binomul Eros – Thanatos etc.), relevă compensativ demonul inovaţiei, experimentalismul funciar al celui care a recurs la formule epice multiple, abordat ca un scriitor omologat de critică, dar nu un autor canonic, neoferind o capodoperă care să-l reprezinte integral. În seducătoarea sa investigaţie Mistificţiuni (2008) Mircea Anghelescu abordează problematica mistificaţiilor literare, inclusiv a falsurilor, farselor, pastişelor, în particular şi „cazul” Aderca ca prozator preocupat obsesiv de sexualitate. Pe cale de consecinţă e vorba de continuarea directă a controversatului roman Amantul doamnei Chatterley pe care romancierul român preconiza să-l prezinte ca o traducere sub titlul Al doilea amant al doamnei Chatterley, semnat cu un pseudonim englez, Clifford Moore. Istoricul literar circumscrie amploarea mistificării, experimentul fiind decodat corect ca o probabilă frustrare şi dorinţă de revanşă a celui urmărit de un complex al persecuţiei, tentativă de repoziţionare în peisajul literar etc. Şi, inevitabil, un corectiv: cele două volume F. Aderca, Contribuţii critice au apărut într-o remarcabilă ediţie îngrijită de Margareta Feraru, nu de Daciana Vlădoiu. Dumitru Micu îi afectează lui Aderca (Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, 2000; Literatura română în secolul al XX-lea, 2000) un text sintetic, de ţinută bibliografică, socotindu-l, în primul rând, un jurnalist de idei, sclipitor, caustic, nu un creator viguros, totuşi experimentator la noi al tehnicii proustiene a narativităţii, capabil să înnobileze senzualitatea. În Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (2008) Nicolae Manolescu găseşte dreapta măsură între hagiografie (se mai aud voci izolate care văd în Aderca un creator de uriaşă statură literară ) şi subestimare. Cu aplomb critic Manolescu pune bine accentele, oferă o validare autorului acesta perfect orientat estetic, socotit poet minor, dar oferind „contribuţii critice” corecte, intuind trendul modern al literaturii române de după 1900 (simbolism, avangardism, Bacovia, Arghezi etc.), măsurându-şi bine „şi entuziasmul şi dispreţul”. Revizitat, Aderca nu e plasat nici printre „marii scriitori” (artileria grea a canonului interbelic), nici la clasa Autori de dicţionar, ci la secţiunea Romanul, alături de Gib I. Mihăescu, Stere, Bonciu, I. Teodoreanu, I.M. Sadoveanu. Nicolae Manolescu relevă excelenţa stilistică a articolelor acestui critic constant al literaturii vremii, scriitor proteic, socotit interesant prin varietate şi unele anticipaţii în roman (anunţă proza unor Holban, Fântâneru, Bonciu, Gib Mihăescu, primele adevărate scene de sex la noi, romanul erotic postcoital, utopia negativă etc.). Criticul denunţă defectul cronic al romanelor – insuficienta motivaţie, unele excese – abordează şi teatrul său, din speţa fanteziei, comediei semiabsurde, în fond caragialiană, dar şi a parabolei tip Sebastian sau H. Lovinescu.

„Portretul” lui Aderca din Istoria critică…restituie liniile definitorii ale controversatului scriitor, nescutit spre sfârşitul carierei de câteva probe de laşitate surprinzătoare (cercetarea dedicată lui Goethe, dar şi unele pagini dintr-un Jurnal intim (Sinaia, 1951). Şi, de semnalat aparte, pronosticul lui Nicolae Manolescu privind „mutaţia” percepţiei critice : „Cel mai valoros lucru din întinsa şi variata operă a lui s-ar putea să fie într-o zi publicistica literară”. Nu e exclus, dacă avem în vedere polemismul substanţial al scrisului său. În Dicţionarul general al literaturii române (coordonator E. Simion) textul Gabrielei Drăgoi excelează prin rigoare şi creionarea figurii spirituale antinomice a inegalului autor, aliaj de afirmare belicoasă şi scepticism maliţios, trăind acut frustrarea, experimentator neobosit, frondist, mizând pe pansexualism, evadare fantezistă sau dexteritate în confecţionarea literaturii de consum. Verdictul critic e tranşant – romanele sunt vulnerabile fără excepţie, în schimb publicistica sa ca ferment al înnoirii este socotită, cu îndreptăţire, remarcabilă. Şi alţii au comentat opera autorului: Radu Comănescu, Mihai Mândra, Boris Marian, L. Boia (Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, 2011); dramaturgia sa a reţinut atenţia lui Mircea Ghiţulescu (Istoria dramaturgiei române contemporane, 2000, ed. a II-a, 2008), J. Ceuca, Constantin Cubleşan (Teatrul – între civic şi etic –,1983), Valentin Chifor (Între real şi imaginar, 1999). Omul, scriitorul Aderca transpare şi din unele pagini memorialistice, pe alocuri aliaj de evocare comprehensivnostalgică şi exegeză. C. Beldie (Memorii, 2000), H. Zalis (O istorie condensată a literaturii române, vol. I, 2005; F. Aderca – un destin în contrapunct, 2011, Amintiri răscumpărate, 2013), Ovid S. Crohmălniceanu (Felix Aderca, de atâtea ori certat !, parte a volumului Amintiri deghizate, 1994), P. Pandrea (Brâncuşi. Amintiri şi exegeze, 2000) îl tratează ca pe unul dintre cei mai importanţi scriitori români de origine evreiască, afirmat în toate genurile, nonconformist, novator, cu aport decisiv la descătuşarea de puritanism prin legitimarea erotismului în pudibonda literatură română, admonestat mereu în furtunoasa-i carieră literară etc. Om al Craiovei, spirit pandur, inclus organic în umanitatea, milostenia şi spiritul „novator ierusalimitic”, cum îl califică „mandarinul valah”, P. Pandrea. Exegeza creaţiei lui Aderca a sporit relativ recent cu două teze de doctorat: Mihaela – Claudia Iancu, Opera lui Felix Aderca (conducător: prof. univ. dr. Paul Cornea), susţinută în 2011, tipărită în 2016 (Mihaela-Claudia Trifan, F. Aderca: reconsiderarea unui modernist autentic, Iaşi, Editura Lumen), respectiv Anca Rădulescu cu F. Aderca – polivalenţa risipitoare (conducător: prof.univ. dr. Eugen Negrici), publicată în 2012. Cercetarea Ancăi Rădulescu menţine trăsăturile acestei tipologii caracteristice din speţa istoriografiei literare, oferind o bună abordare a creaţiei sale polivalente, precedată de un excurs biografic înlesnit de Notele autobiografice redactate de autor. Monografia e temeinică ca structură, demers critic, preocupată de evaluări textuale, po(i)etică şi stilistică, inclusiv prin ipoteze analitice avansate cu precauţie.

Prin prisma lor cercetarea radiografiază fizionomia publicisticii, poeziei, criticii şi prozei, oferind utile disociaţii. Revizitarea poeziei, în ciuda impactului minor al acesteia în critică oferă pagini sugestive (racordul poeziei sale la experienţele simboliste şi expresioniste etc.), din care nu lipsesc formulări fericite: Spre un erotism panteist, O poetică a medalionului, Heliadesc în vestă minulesciană etc. Totuşi, în mod surprinzător comentariul omite Medievală, capodopera liricii sale, din care toţi „sburătoriştii” ştiau pe dinafară versuri. Studiul relevă maturitatea cronicarului Aderca asimilat corect „criticii impresioniste” ori celei de întâmpinare, capabil să valideze creaţii perene. Creaţia sa romanescă sinuoasă este însoţită de relaţionări adecvate (nietzscheanismul, timbrul lawrencean, influenţa freudiană), împreună cu toposurile specifice (eros – thanatos, ironia ca operator, insertul fantastic, fascinaţia povestirii etc.), cartografiată aplicat odată cu semnalarea statutului său de precursor, parţial, a lui Camil Petrescu, dar şi al prozei confesive (Eliade, Sebastian, Blecher). Unele opinii însă trebuie amendate: filiaţia dintre romanul Revolte şi Procesul lui Kafka a avansat-o Valeriu Râpeanu încă din 1970 (volumul Interferenţe spirituale). Studiul monografic al Ancăi Rădulescu – demers referenţial – este, din păcate, grevat de unele inexactităţi, erori (o listă destul de lungă). La 125 de ani de la naştere receptarea scriitorului F. Aderca rămâne un proces deschis: editorial (valorificarea textelor inedite, lipsa unei ediţii critice), implicit exegetic, pentru o mai bună situare a incisivului creator, ferment de rară ebuliţie intelectuală, anchetator al generaţiei sale, un orfevru superior, neştirbit de trecerea timpului.