Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Exterminarea intelectualului prin sîcîială de Ioana Pârvulescu


M-am mirat din cale-afară cînd mi s-a povestit că în Statele Unite există oameni cărora li se asigură salarii minunate doar ca să gîndească. Nu li se cer garanţii, nu li se cer proiecte şi, mai ales, nu li se cer rezultate la termen. Sînt lăsaţi în pace să stea pe gînduri, să taie frunză la cîini, sînt liberi să despice firul gîndului în patru sau în patruzeci şi patru, timp de o lună, un an sau toată viaţa şi, dacă măcar unul singur dintre cei care intră în lotul gînditorilor are măcar o singură dată doar o singură idee care să urnească ceva în această lume, efortul merită făcut. Pentru noi pare o poveste - mai degrabă crezi în omuleţii verzi de pe Marte - şi, ce-i drept, n-am vorbit cu nimeni care să se fi întors de acolo, să mi-o confirme. Am, în schimb, de la oameni care ar merita să fie plătiţi astfel, ca să gîndească, ca să scrie, ca să sculpteze sau să compună, confirmări zilnice ale faptului că la noi lucrurile stau exact pe dos: există o armată de oameni plătită toată viaţa ca să-l împiedice pe intelectual să aibă idei şi pe artist să creeze. Intelectualul român este exterminat ca intelectual prin permanentă sîcîială. Oameni incompetenţi, legi prost gîndite, drepturi nerespectate, dezastrul neorînduielii îi sorb puterile creatoare. Primăria, Administraţia, CFR-ul, funcţionarii care-l privesc de sus, Poşta şi Telefoanele, Distrigazul, Guvernul, orice are legătură cu Finanţele, Ministerele etc., etc. sînt balaurii cu care lupta nu se încheie niciodată.

Pericolul vine de unde nu se aşteaptă nimeni şi cînd creatorul ar avea mai multă nevoie de linişte. Cu cît îşi ia mai multe măsuri de precauţie, cu cît încearcă să-şi asigure timpul şi independenţa şi să se dedice micii lui construcţii mentale, cu atît viaţa zilnică îi face în ciudă. Instituţiile din România seamănă perfect cu ŤInstituţiať instalatorului român despre care a scris Călinescu o cronică de mizantrop, cea mai bună descriere din cîte am citit despre rolul instalatorului/meseriaşului român în lume. Cum nu vreau s-o rezum, ar fi păcat, căci merită savurată frază cu frază, prefer să-mi povestesc un minuscul fragment din experienţele proprii, atît cu instituţia numită Ťinstalatorť, cît şi cu instituţiile româneşti în genere. rebuie să vă puneţi apometru, sînt anunţată solemn de vecinii din bloc. Sînt perfect de acord: m-am separat cu tot ce se putea de colocatari şi totul a fost pour le mieux, mai puţin nervii mei greu încercaţi. M-am gîndit că, acum însă, nu poate fi decît un fleac, că îmi sacrific o oră-două din viaţă, dar apoi trăiesc mai liniştită. Cu atît mai mult cu cît cunoşteam un instalator, prieten cu nişte prieteni, aşadar aveam un om de încredere. Îl sun pe mobil: dau de fiul lui. Îl sun pe fix, dau de nevastă. Îmi spune să revin. Cum e deja zece seara, mă sfiesc. Îi cer noul număr de mobil al domnului - nu, spune, degeaba vi-l dau, l-a lăsat acasă. Înţeleg. Sun a doua zi, la nouă dimineaţa, în ideea că meseria îl solicită din zori: soţia, cu o voce ieşită direct din vis (un vis urît), nu mai e amabilă, ca în ajun. ŤV-am sculat din somnť, spun eu plină de sincere remuşcări. ŤDa, spune ea secť. Îmi cer mii de scuze. Sînt primite fără comentarii. După o săptămînă de promisiuni în care am vorbit, de trei ori cu băiatul, de patru ori cu soţia, o dată cu soacra şi de două ori chiar cu omul în cauză, a venit, mai întîi, să vadă despre ce-i vorba. E vorba de o lucrare mult mai complicată, mă anunţă sumbru: spartul pereţilor, diverse racordaje, un deviz lung. Vin mîine să aduc o parte din lucruri, spune, cînd eşti acasă? (e un ins modern, ne vorbim cu tu). Spun cînd. Bine, vin la şase seara, precizează, ca un expert. Fac eforturi supraomeneşti să ajung la timp acasă. La opt sun pe mobil: a intervenit ceva, azi nu se mai poate, mîine nu pot, vin sîmbătă la zece, zice. Înghit în sec, suspend orice alt plan. Sîmbătă la zece bate la uşă. Sînt atît de uimită încît îl laud: Cîtă punctualitate! Îşi ia un aer modest: }in un pic la chestia asta. Şi-mi introduce în casă o splendidă bicicletă pe care o sprijină de bibliotecă. Deja supraîncărcată, biblioteca foşneşte a protest.

N-o las jos, mi-au mai furat una, zice. Îi admir bicicleta. Omul îşi ia rucsacul şi-ncepe să scoată din el, ca din cornul abundenţei, unelte care mai de care mai complicate. Mă reped să pun ceva pe parchet şi, curînd, jumătate din micul meu spaţiu de locuit devine impracticabil, invadat de Ťfiare sălbaticeť.

Felul în care lucrează e un poem: după o lungă meditaţie, în bucătărie, se întoarce în casă, se uită îndelung la obiectele înşirate şi alege, ca bijutierul diamantele, un şurub. Îl duce în bucătărie. După cîteva clipe face din nou drumul înapoi şi baleiază cu privirea averea de pe parchet. Durează mult. Am inima cît un purice: dacă obiectul căutat nu se află aici? Victorie: alege, în sfîrşit, o şurubelniţă. De ce nu le-a luat de la început pe amîndouă, şurubul şi şurubelniţa, rămîne un mister pentru mine. Se vede însă că am gîndit într-un ceas rău, căci după o oră se-ntrerupe decis: am uitat să iau aparatul de… trebuie să dau o fugă pînă acasă. Înşfacă bicicleta, eu sprijin la timp cărţile şi dus este. Rămîn cu uneltele, şi profit să mai strîng din moloz. Casa e într-un hal fără de hal. Peste vreo două ore bate la uşă, îşi aşază bicicleta în locul de parcare deja stabilit, cu ghidonul între Mateiu Caragiale şi Tudor Arghezi şi cu roata din spate întoarsă jucăuş spre DEX. N-o mai lungesc, vă închipuiţi singuri continuarea. E cu happy end, am apometru, e bine făcut. Omul mai trebuie să vină doar să-mi aducă tripluştecărul pe care, uitîndu-l în zid după ce astupase tunelele, a fost nevoit să-l taie, ca să nu mai spargă iar zidul. L-a reparat, dar trebuie să ne punem de acord asupra unei zile în care să-l aducă. Am apometru. Zadarnic, pentru că trebuie să mai fac o cerere, să vină comisia să constate, or, comisia e numeroasă, e greu să-i aduni pe toţi în aceeaşi zi, sînt oameni ocupaţi, iar cînd pot ei, nu pot eu şi invers. Oricum, perseverez, e un punct din lista mea prinsă pe uşă.

Că la fel funcţionează şi instituţiile româneşti în genere nu e un secret: mai întîi încep un lucru, apoi îl gîndesc. Operaţiile nu se fac niciodată în succesiunea lor logică, paşii nu sînt gîndiţi înainte şi abia după ce sistemul se blochează sau se complică pînă la demenţă, funcţionarii revin şi-ţi cer alte şi alte eforturi de care o minimă organizare te-ar fi scutit. În schimb, ţi se trimit tot timpul formulare cu ameninţări abia voalate care îţi creează sentimentul unui permanent pericol, ca şi cum ai fi picat nevinovat într-o maşinaţie a mafiei. Dacă se întîmplă să ai de instalat apometrul şi de depus un dosar didactic la Rectorat în acelaşi interval (cazul meu) poţi să spînzuri lira-n cui şi aleg cazul fericit, pentru că cei mai slabi de înger pot alege şi altă variantă a altui spînzurat. Din proba kafkiană a dosarelor pentru Ťobţinerea unui grad didacticť voi relata doar epilogul.

Ai grijă, m-a prevenit Mircea Cărtărescu, trebuie să mergi la Minister să-ţi duci cărţile pentru Comisia de Validare a Gradelor Universitare, altfel totul se amînă, cum am păţit eu. Îi cer amănunte, mi le dă, trebuie să mă duc la biroul cu pricina, să las cărţile într-un plic, pentru comisie. Îmi cumpăr repede propria carte (pe care n-o mai am acasă) şi un plic, le iau pe celelate din bibliotecă şi fuga la Minister. Mă întîmpină o atmosferă militarizată, portar în uniformă albastră, bare metalice cu senzori. Dumneavoastră? mă întreabă portarul numărul 1. La comisia de validare a gradelor didactice, spun. Omul mă secondează ca pe un delincvent pînă la portarul numărul 2. Vezi ce vrea doamna, îi spune şi pleacă. Sînt luată peste rînd, poate din pricina cuvintelor solemne, ceva cu comisie şi cu grade. Doamna? Am de lăsat un plic pentru Comisia de validare a gradelor didactice. Pentru ce comisie? De validare a gradelor didactice. Pentru cine, spuneţi-mi un nume! Păi, zic, Nicolae Manolescu, Eugen Simion…Omul studiază o listă. Cum se cheamă comisia? Validare grade didactice, repet cu experienţa mea din primii ani de învăţămînt, de la Şcoala - Roata de Jos, judeţul Giurgiu. Nu găsesc, oftează, mai bine căutăm pe oameni, ce nume aţi spus? Ezit: să spun Manolescu, să spun Simion? Nicolae Manolescu, spun. Ştiţi ceva despre el - nu ştiţi nimic, aşa-i? anticipează omul, cu experienţa profesionistului, care te-a evaluat dintr-o ochire. Ba da, mă reped, după un blocaj de cîteva secunde, cum să nu, e cel mai important critic literar!! Şi-l privesc îngrozită. Manolescu, bă, spune un coleg care stătea comod pe scaun, cu ton de reproş. Omul nu mai adaugă nimic, mă priveşte mefient, telefonează. E o doamnă pentru Comisia… şi mă fixează întrebător ridicîndu-şi puţin bărbia. Validare - Grade - Didactice, spun tare. Mai dă un telefon întorcîndu-mi spatele, apoi, cînd mă aşteptam mai puţin, se-ntoarce spre mine şi mă ţintuieşte: Comisia…? De Validare - a Gradelor - Didactice silabisesc stoarsă de puteri.

Plicul se află acum în linişte la mine acasă. Ar fi trebuit, mi s-a spus, să fie trimis direct de la Rectorat, împreună cu dosarul. Dar la predarea actelor nu se cere, aşadar n-are cum să fie trimis direct. Am timp pînă în iunie ca să rezolv misterul. La căi neprincipiale nu apelez, din principiu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara