Cel mai spectaculos eveniment al acestui an este o întreprindere aproape nebunească, ţinând cont de întregul context naţional şi internaţional, dificil şi nesigur. An de an, eXplore dance festival a luat o tot mai mare amploare , ajungând la ediţia a 7-a.

An de an, a crescut numărul participanţilor şi al zilelor dedicate acestei manifestări. Andreea Căpitănescu, iniţiatoarea proiectului, şi întreaga ei echipă contrazic o tradiţie împământenită, mai ales în lumea dansului, aceea a instituţiilor şi a iniţiativelor care, cu timpul, se destramă.

În această toamnă, Bucharest International Contemporany Dance & Performance Festival se desfăşoară între 15 septembrie şi 21 octombrie şi cuprinde spectacole, performance-uri, filme, workshop-uri pentru dansatori profesionişti şi neprofesionişti şi pentru tineri jurnalişti şi critici de dans, dar şi ateliere de light design şi de hiphop. Tot în cadrul Festivalului, pentru a treia oară consecutiv, se desfăşoară programul Meet the Next Generation, pentru cei mai tineri dansatori şi coregrafi, unii încă studenţi, cât şi Platforma Românească de Dans Contemporan şi Performance 2012. Dar cel mai spectaculos eveniment al acestui an este o întreprindere aproape nebunească, ţinând cont de întregul context naţional şi internaţional, dificil şi nesigur. Nemaiputând fi găzduit la Muzeul de Artă Contemporană şi aflându-se acest lucru în luna iulie, eXplore dance festival şi-a amenajat un sediu propriu, într-o fabrică dezafectată. Transformarea unei hale a fostei fabrici de pantofi FLAROS, de pe strada Ion Minulescu, în Centrul WASP – Working Art Space &Production, a necesitat multă imaginaţie din partea directorului executiv Marius Gheorghe, pentru compartimentarea lui, şi multă îndrăzneală din partea întregii echipe. Odată intrat în noul sediu, realizat doar într-o lună şi jumătate, păşeşti într-un spaţiu prietenos, civilizat, cu o sală de spectacol, săli adiacente pentru performance-uri mai restrânse, birouri, un mic bufet şi grup sanitar. Adevărată performanţă!
Directorul artistic, Andreea Căpită- nescu, este, desigur, mai întâi de toate, un bun manager. Finanţarea eXplore dance festival-ului se face prin Programul Cultural al Uniunii Europene, finanţare susţinută şi de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, de AFCN, de ArCuB şi de CNDB. La aceste instituţii se adaugă sprijinul unor Ambasade şi Centre Culturale de la Bucureşti, din Statele Unite, Austria, Ţările de Jos, Norvegia, Germania, Portugalia, Cehia, Polonia, Italia, Ungaria – artişti din toate aceste ţări participând la Festival. Şi, în fine, o altă susţinere vine şi de la Cinedans – International Dance on Screen Festival, care aduce filme de dans.
Întrucât Centrul WASP era încă în lucru, primele spectacole le-am văzut la ArCuB. Aici, Jan Martens (BE ) şi Steefka Zijlstra (NL ) ne-au povestit despre viaţa unui cuplu, a cărei lume se rezuma la ei doi. În spectacolul A Small GuideOn How To Treat Your Lifetime Companion, interpreţii evoluau într-un spaţiu restrâns în care se modelau reciproc, continuu, uneori cu blândeţe, alteori cu bruscheţea izbirii corpurilor unul de celălalt. Printre cele mai sugestive momente ale piesei a fost cel încredinţat exclusiv braţelor, care zburau ca nişte aripi, dincolo de corpul celuilalt. Tot pe această scenă, în conceptul şi coregrafia lui Willy Prager ( BG/DE ), trei interpreţi, Sonja Pregrat, Tian Rotteveel şi Willy Prager însuşi, au evoluat în piesa Transformability, în care, spuneau ei, căutau interferenţa între filosofie şi dans, pornind de la un eseu de Boyan Manchev. Posibil ca în eseu să fi existat interferenţa amintită, greu de descifrat însă în ţopăiala continuă de circa 40 de minute, a celor trei, ţopăială însoţită şi de un zâmbet larg, ca pentru o reclamă la pasta de dinţi. Cea de a treia lucrare, urmărită tot la ArCuB, The End Is Near, a fost creată şi interpretată de un grup din Ungaria, format din Victória Dányi, Jamila Johnson – Small, Csaba Molnár, Moreno Solinas, Igor Urzelai şi Tamara Zsófia Vadas. Încercarea lor era aceea de a demitiza personajul superman-ului, eroul lumii moderne – drapat cu binecunoscuta lui pelerină roşie, fluturândă – punândui sub semnul întrebării excelenţa. Prin dans ei au dat sugestii minore. Poate cel mai elocvent argument era acela că supraomul se ridica întotdeauna pe umerii altora. Într-adevăr, numai în zona spirituală, omul se poate ridica singur deasupra mulţimii.

Centrul WASP a fost inaugurat aşa cum se cuvenea de Jeremy Wade ( USA/DE), cu piesa sa Fountain. Începutul ei era o interacţiune directă a coregrafului cu publicul, care nu a stat nici o secundă pe scaune, ci s-a lăsat antrenat de Wade într-o serie de mişcări şi stări de concentrare, pentru ca atunci când s-a aşezat jos ca să-l urmărească să fie pregătit să-i recepţioneze integral mesajul corporal. Experienţa aceasta era necesară, pentru ca fiecare să devină un receptor adecvat al „fântânei” nesecate de mişcări stranii şi excesive ale lui Jeremy Wade, pornite din lăuntrul unei fiinţe de o bogăţie interioară puţin obişnuită. În seara următoare, Elena Pirinen (FI) a dansat, a vorbit cu publicul, a cântat vocal şi la pian, în piesa ei Lover Of The Pianist. Prin fervoare, prin costumul negru transparent, prin mişcările unghiulare, dure şi prin unele sunete stridente, artista a conferit lucrării sale un dramatism accentuat, parte natural, parte construit.
În paralel cu aceste spectacole, am putut vedea, în săli alăturate, şi două performance-uri şi câteva filme. În Performance For A Seated Audience, Andreea Maurer şi Thomas Brandstätter (AT) ne-au arătat cum se construieşte un scaun, după un design de Enzo Mari – căci până la urmă orice activitate umană poate fi privită şi ca un performance – în final putând să ne aşezăm pe câte un scaun terminat şi chiar să îl luăm acasă. În alt spaţiu am urmărit, preţ de vreo 10 minute, instalaţia de lumini Diggin’ Up 2 a Colectivului Superamas ( AT/FR/BE ), în care performerul a dispărut, numai creaţia sa fiind vizibilă: un zid de steluţe, care pot dispărea pe rând, ascunse de siluetele trecătoare ale unor personaje… digitale.
La capitolul filme, am urmărit doar trei: Evolutie Van Soorten, în coregrafia Melissei Ellberger, cu un grup nebunatic de tineri, care „dansează” prin tunele, pe schele, pe calcanele unor case şi în final pe nişte biciclete cu care se aruncă în apă; apoi Hipnagogia – The Borderland State, în coregrafia lui Muhanad Rasheed, care urmărea să sugereze cum se petrece trecerea de la starea de veghe la cea de somn, prin intermediul siluetelor unor dansatoare înveşmântate în negru şi a unor încrengături de ramuri desfrunzite şi, în fine, cel mai bun film, Mirroring – bun atât ca gândire coregrafică (Dunja Jocic) cât şi ca interpretare – în care un bărbat fuge de zgomotul străzii şi, pătrunzând într-un palat părăsit, se va regăsi pe sine, prin intermediul unei fiinţe a locului.
La toate aceste evoluţii, s-a adăugat, la acest început de drum al Festivalului, şi o întâlnire cu Shira Greenberg, coregrafa americană care a fondat în 1996 Keshet DanceCompany, la Albuquerque, în New Mexico (SUA ) şi deţinătoarea a numeroase premii – dintre care ultimul acordat de Michelle Obama, la Casa Albă, în 2009. Ea a fost invitată de greu încercatul nostru Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, în continuare fără sală de spectacol, în speranţa de a putea împărtăşi din bogata ei experienţă de manager.
eXplore dance festival este în acest moment în plină desfăşurare. Doar la un sfert din lungul său parcurs din acest an. Chiar dacă nu îl voi putea urmări integral, aştept noi surprize (plăcute), atât de la participanţii din străinătate, cât şi de la cei din România.