Şi în această toamnă, WASP (Working Art Space & Production), spaţiul amenajat într-o fostă fabrică de pantofi, a fost pus în valoare la eXplore dance festival, cel mai împortant eveniment, de dans contemporan şi performance din România ultimilor ani.

Festivalul, organizat de Asociaţia „4 Culture”, coordonată de Andreea Căpitănescu, ne-a pus în contact, ca şi în anii trecuţi, cu o serie de creatori din spaţiul european, precum şi cu Platforma românească de dans contemporan şi performance, într-o perioadă destul de îndelungată, din 28 septembrie până în 9 noiembrie, şi a cuprins spectacole, performance-uri, filme, instalaţii, workshop-uri. În măsura în care am putut participa la o parte dintre ele, mă voi opri asupra acestora, consemnându-le relieful.
Primul contact a fost unul dintre cele mai consistente, datorat coregrafei din Marea Britanie, Colette Sadler, şi companiei ei care funcţionează în Germania, cu artişti din toate colţurile lumii, Yohei Yamada, Maxwell Mc Carthy şi Assaf Hochman, pe cât de diferiţi pe atât de unitar modelaţi. Mai greu de întâlnit trei dansatori bărbaţi de calitatea acestora, capabili să pună în valoare coregrafia deosebit de dificilă a Colettei Sadler, din piesa I not I , în care între membre şi corp nu exită o continuitate firească şi fluidă a mişcărilor, ci o frângere din toate încheieturile. Impresia era de corp-maşină, de oamenimaş ini, de bielă-manivelă, impresie realizată mai ales cu mâinile, dar şi cu deplasări şi rostogoliri, dansatorii acţionând independent sau în încrengături ingenioase şi neaşteptate, rezultate din îngemănarea a două sau trei corpuri. Şi dacă mişcările mecanice erau frânte, construcţiile aveau armonia lor specifică, căci chiar dacă mişcarea îşi pierduse fluiditatea, îşi păstrase deplin plasticitatea, aşa cum era, unghiuloasă şi geometrizată. Ne putem întreba, poate cu oarecare îndreptăţire, de ce acest mod de gândire mecanicistă s-a ivit tocmai în prima ţară industrializată din Europa? Şi, în continuarea aceleiaşi idei, ar fi de reţinut şi faptul că, în paralel, la Muzeul Naţional de Artă al României funcţionează o expoziţie cu Imagini din Marea Britanie, având o secţiune intitulată Industrialul. O altă companie, cu patru dansatoarecoregrafe excelente, Mercedes Appugliese, Emma Daniel, Shima Eliaserov şi Claire Vivianne Sobottke, a venit tot din Germania, de la Leipzig, cu piesa Rechts Radikal, concepută de Christoph Winkler. Le-am numit dansatoare-coregrafe, deoarece şi-au creat singure mişcare şi aceasta era atât de personală şi absolut deosebită de la una la cealaltă, în evoluţiile lor succesive, încât nu avea cum să se nască dintr-o gândire coregrafică unică. Era o mişcare care punea în valoare fiecare corp în parte şi lăsa impresie că se naştea firesc dintr-o îndelungată şi îndrăgostită convieţuire cu dansul. Conceptul lui Christoph Winkler a dorit să pună în valoare tocmai personalitatea distinctă feminină a fiecăreia, dar le-a asociat şi o temă politică. Într-un anume moment al spectacolului, a proiectat imaginea unor demonstraţii de noapte, cu făclii şi măşti a unui partid neonazist din Germania, iar dansatoarele au îmbrăcat costume negre şi măşti, care le-au schimbat complet fizionomia şi caracterul mişcărilor. În felul acesta a adus în discuţie faptul constatat că, în prezent, din cinci neonazişti unul este femeie şi din zece atacuri de dreapta unul este comis de o femeie, ideologia de extremă dreaptă modificând radical eternul feminin. În fine, am mai urmărit, doar parţial, maratonului de mişcare al Mădălinei Dan, şi anume finalul de o oră din cele 8 ore cât a ţinut demonstraţia ei, intitulată Hematopoesis, în care a fost inclus şi un fragment din piesa (anti)aging, derulată în compania Mihaelei Dancs, cât şi un alt fragment dintr-o evoluţie individuală de dans, în care, în ciuda divorţului ei de dansul clasic din ultimii ani, se putea citi cu claritate cum corpul ei păstrase memoria liniilor clasice care îl formaseră iniţial.
Din Platforma românească de dans contemporan am avut prilejul să văd două lucrări cu totul deosebite. Prima, intitulată Strip-Tease, era concepută şi realizată de un tandem fraco-român, format din Alice Pons şi Jean-Lorin Sterian, care s-au jucat succesiv dea intimitatea (făcând striptease), dea dansul (Bolero-ul lui Ravel cu vagi trimiteri la creaţia lui Béjart), de-a religia (evocând Spălarea picioarelor) etc., în toate cazurile convingându-ne doar de deruta lor artistică. De curând, o actriţă imi spunea, cu îndreptăţire, că subiectele şocante ascund, de fapt, lipsă de imaginaţie. Izbeşti, şi golul real nu va mai fi băgat în seamă. A doua piesă urmărită în cadrul Platformei a aparţinut Valentinei De Piante Niculae, concepută de aceasta şi dansată de ea împreună cu italianca Valentina Dal Mas. Sunt ani buni de când urmăresc, cu deosebită plăcere, creaţiile dansatoarei, coregrafei şi profesorului asistent de la UNATC, Valentina De Piante Niculae. În cele 45 de minute de dans din Body of Grace, cele două interprete au dansat cu dăruire şi fervoare cât toată breasla dansatorilor români contemporani la un loc. Mişcarea, pornită din străfundurile fiinţei fiecăreia şi extrem de bogată imaginativ, putea fi comparată doar cu risipa de mişcare a dansatoarelor lui Christoph Winkler. Din păcate, au avut două finaluri, ceea ce nu a fost în avantajul compoziţiei de ansamblu, lăsând impresia că setea de dans le-a făcut să nu se poată opri la timp.
Întâmplător sau nu, cele mai multe piese de calitate din acest an au venit din zona germană. Ultimul spectacol al eXplore dance festival-ului, Pas de deux, de Raimund Hoghe, a atins statutul de capodoperă. Împrumutat ca titlu din zona dansului clasic, Pas de deuxul conceput de coregraful german nu a avut nimic comun cu performanţele unui duet clasic, ci a fost un dialog, realizat prin mişcare, între doi dansatori întru totul deosebiţi, ca rasă, ca vârstă, ca aspect fizic, ca posibilităţi de expresie corporală. Născut la Wuppertal, ziarist, scriitor, şi între 1980 şi 1990 dramaturgul celebrei coregrafe Pina Bausch de la Teatrul din Wuppertal, omul de cultură Raimund Hoghe s-a apropiat de domeniul artistic care, la o primă privire, i-ar fi fost întru totul refuzat: dansul. Şi totuşi, a primit Premiul Criticii în 2006 şi în 2008, fiind numit „Dansatorul Anului” de revista „Tanz”. Ca şi alte lucrări ale sale, şi acest Pas de deux era edificator în privinţa îndrăznelii modului său de gândire. Cine erau cei doi parteneri, care de fapt, de cele mai multe ori evoluau separat? Era el, Raimud Hoghe, trecut de mult de prima tinereţe, scund, cocoşat, cu buze subţiri, stânse amar, şi un tânăr, înalt şi frumos, japonezul Takashi Ueno, cu o figură luminată de un zâmbet cald şi o plastică corporală de un mare rafinament. Timp de peste două ore – pe un fundal muzical cât se poate de variat, de la lied-uri, la şansonete sau la muzica lui Bernstein, din Poveste din Cartierul de Vest, dar toate având ca temă iubirea – cei doi s-au mişcat cu o încetineală cu totul neobişnuită pentru un spectacol contemporan, al cărui rege este videoclipul, care pretindea publicului să se adapteze cu încetul acestui ritm lent, ca un ritual. Contrastul între corpul nefericit al unuia şi salturile de fluture ale celuilalt, mi-a amintit de una dintre constantele artei germane, expresionismul, de astă dată într-o variantă contemporană, în care a fost vorba la un moment dat şi de Hiroshima şi Nagasaki, şi de Cernobâl şi de Fukushima. Aşa cum în alţi ani prezenţa belgianului Wim Vandekeybus a fost centrul de greutate al Festivalului, de astă dată creaţia lui Raimud Hoghe ar fi fost suficientă pentru a susţine importanţa acestui Festival.