Deviza celei de a 5-a ediţii a eXplore dance festivalului fiind Ce urmează?, organizatorii au dorit să ne ofere şi un eşantion al posibilelor cărări pe care o vor apuca creatorii încă în formare.
Fragmentele coregrafice reunite sub genericul Meet the next generation!, prezentate la MNAC, au fost semnate şi interpretate de studenţi şi masteranzi de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, Facultatea de Teatru, Secţia Coregrafie, formaţi de profesorii Sergiu Anghel, Raluca Ianegic şi Liliana Iorgulescu. Astfel, jocul cu obiecte şi în special cu costumele interpretei sale, Andreea Belu, au constituit principala preocupare a coregrafului Vlad Merariu, masterand la UNATC. Costumele – o rochie lungă neagră divers manevrată peste un panou alb sau o fustă cu bogate volane din plastic alb, transparent – au desenat o destul de largă coregrafie spaţială, minimal ajutată de mişcările corpului. Cu totul alte coordonate, şi anume pe acelea ale teatrului-dans, a urmat studenta Kovács Timea, interpreţii ei, Andeea Belu, Andrei Bratu şi Alex Călin, exprimându-se atât prin mişcare cât şi prin cuvânt, într-un registru al grotescului dureros şi al caricaturalului. Pe aceeaşi direcţie, a teatrului-dans, a mers şi studenta Andeea Belu, de astă dată în calitate de coregrafă, compunând pentru colegii ei, Alex Călin, Idris Clate, Cezar Grumazescu şi Timea Kovács, diferite partituri de mişcare, cuplate cu expresii faciale îngroşate, un fel de teatru mut, însoţit de specularea unor lumini de lanternă, divers dirijate pe mici porţiuni ale corpului. În mod deosebit ne-a atras atenţia, însă, masteranda Catrinel Catană, care şi-a compus şi şi-a interpretat singură propria piesă, dovedind în egală măsură capacitate de invenţie coregrafică, mişcare corporală expresivă şi punere în dialog sugestiv a acestora cu texte proiectate, unele legate de realitate, altele suprarealiste. Diversitate şi fantezie sunt premisele celei mai tinere generaţii de creatori, a căror împlinire o aşteptăm.
Împlinit deja, atât compoziţional cât şi prin calitatea mişcării, a fost şi foarte scurtul fragment intitulat Past Tense Dance, prezentat de Valentina de Piante Niculae, profesoară la UNATC, unde predă diferite tehnici de dans. Mişcarea sa liberă, fluidă şi expresivă o cunoaştem dintr-o serie de lucrări anterioare. Dar scurtimea piesei (maximum 15 minute) nu a putut să asigure greutatea unei seri întregi de spectacol. O atare piesă, work in progress, trebuia asociată cu lucrările altor coregrafi, pentru a putea corespunde economiei unei seri complete.
Cu regretul de a nu fi putut urmări spectacolele prezentate de Eszter Salamon şi de Julia Cima, am luat în schimb parte la o serie de experimente şi am privit o altă serie de desfăşurări spaţiale, în parte asociabile unei coregrafii, în sensul cel mai larg posibil al termenului, înţeles ca o compoziţie înfăptuită prin mişcare. Organizatorii eXplore dance festival, care oricum au foarte multe merite, începând cu directoarea lui, Andreea Căpitănescu, care, între alte o mie de lucruri de care se ocupă, face şi selecţia lucrărilor invitate, ne explică faptul că acest Festival Internaţional de Dans Contemporan „se concentrează pe noul potenţial al corpului, că- lătorind de la concret la abstract”. Or, nu vom înceta să repetăm întruna: teoretizările pe scenă sufocă în faşă naşterea unei opere de artă. Lumea esenţelor este proprie filosofiei. Lumea operei de artă, indiferent de domeniu, este una materială, concretă, care evocă doar esenţele. Numai vizibilul operei poate sugera simbolic lumea abstracţiunilor. Ideea nu poate prima asupra formei, cele două sunt inseparabile în artă. Restul este vorbire în gol. O astfel de vorbire în gol a fost „spectacolul” numit Posthuman, al lui Florin Flueraş, Iuliana Stoianescu şi Valentina Desideri. Aceasta din urmă, din Belgia, ne-a vorbit despre empatie, Iuliana Stoianescu despre minunile tehnicii, iar Florin Flueraş, în timpul discursului său, voit haotic, a schiţat şi câteva pseudo posturi de yoga, tratate caricatural.
Alţi experimentatori au dorit să ne implice şi pe noi, spectatorii, în demersul lor, fapt ce se practică astăzi adesea, atât în teatru cât şi în dans. Astfel, Maria Baroncea şi Eduard Gabia, împreună cu Dragana Bulut, din Serbia şi Germania, şi-au invitat spectatorii veniţi la performance-ul lor, intitulat E I O, să aleagă între a fi muncitori pe scenă (cu contract de muncă) sau observatori în sală. Pe scenă erau tot felul de obiecte: o masă, o scară, panouri de polistiren, frânghii, elastice, cârlige, folii de plastic etc., pentru a putea confecţiona cu ele tot ce îţi trecea prin cap. Au ales să intre în joc mai ales persoane tinere, dar şi câteva mai în vârstă şi, între alţii, şi o mamă cu un băieţel, care a fost foarte încântat de acest joc. Pe scenă au apărut tot felul de mici construcţii, pe care le vedeam cu coada ochiului, neputând avea o imagine de ansamblu, deoarece mă aflam între muncitori. La final, fiecare spectator putea să-şi dea biletul performerului care îi plăcuse, şi astfel Ioan Tugearu, şi el muncitor, a primit o grămadă de bilete, ca plată pentru munca depusă. Şi aşa, am dat şi noi, pentru un ceas, în mintea băieţelului. Dar unde a fost dansul în acest răstimp? În corpurile adecvat dotate pentru el ale Mariei Baroncea şi Eduard Gabia (pe Dragana Bulut nu o cunoaştem), dar bine ascuns şi nescos la iveală nici de astă dată, în lumina scenei. În acelaşi capitol experimentalist s-a încadrat şi lucrarea lui Sidney Leoni, Undertone. Subtilitatea demersului acestuia, cum ne sugera titlul, consta în a ne pune în situaţia de a recepta realitatea din jur fără ajutorul văzului – căci eram introduşi, cu toţii, într-un spaţiu fără lumină – numai cu ajutorul celorlalte simţuri: sunete de diferite intensităţi, felurite parfumuri împrăştiate din când în când în aer şi mai ales diferite atingeri, cele mai multe prietenoase, dar şi stranii, umede sau pufoase ca o blăniţă. Semnificativ, dintre simţuri lipsea tocmai acela prin care se revelează plastica unui corpul în mişcare.
O altă translare către zone vecine dansului, spre ceea ce tot organizatorii eXplore dance festival-ului numesc „transformarea a ceea ce odată numeam dans într-un nou tip de limbaj”, am putut întâlni în alte două lucrări, prezentate chiar la sfârşitul Festivalului, la MNAC. Bespoke, piesa prezentată de Freddie Opoku-Addaie, pornea, ca sursă de inspiraţie, de la mişcările meşteşugului manual al olăritului. Interpreţii săi, Alessandra Ruggeri şi Daniel Watson, urcaţi pe un mic postament, executau pe loc o serie de mişcări de frământare a lutului cu mâinile, ulterior propriul corp părând a deveni lutul modelat şi, din când în când, rotit cu o mişcare bruscă. Cu foarte mici variaţii, mişcările erau reluate, după principiul minimalist. În fine, Raul Maia (Portugalia-Austria) şi Thomas Steyaert (Belgia) ne-au prezentat un proiect, alcătuit din secvenţe, desfăşurat în mai multe spaţii alăturate, unele filmate, unul singur pe viu, proiect intiulat ironic The Ballet of Sam Hogue and Augustus Benjamin, în care mişcarea era una de balansare, de alunecare, de dezechilibrare restaurată înainte de a deveni cădere, de mişcare mecanică, oricum orice altceva decât balet. Ambientul fragmentelor filmate era unul în aer liber: pe un drum de ţară plin de băltoace, pe un stadion pe care ploua etc. Întreaga desfăşurare kinetică, pe o temă generală dată, se sprijinea în primul rând pe capacitatea de împrovizaţie a interpreţilor.
Deoarece la ediţia din 2009 a eXplore dance festival nu am putut participa, putem aprecia actuala ediţie numai în comparaţie cu primele trei ediţii. Ea ne-a părut mult mai consistentă prin majoritatea lucrărilor venite din străinătate, dar din cale afară de subţire privind producţiile româneşti – şi având, oricum, un punct de vârf în creaţia lui Wim Vandekeybus.
