Poate primul lucru care
trebuie evidenţiat în
legătură cu actualul
Festival Internaţional de
Dans Contemporan,
eXplore dance festival,
este continuitatea de care
dă dovadă, calitate rară în zilele
noastre.
Iniţiat în anul 2005, Festivalul a
ajuns în această toamnă la cea de a 5-a
ediţie, dovadă a capacităţii manageriale
a organizatorului ei, chiar dacă acesta
şi-a schimbat în acest an denumirea
din ArtLink în 4Culture (For Culture).
Fiecare dintre ediţiile precedente
a avut câte o temă, cea actuală intitulându-
se what next? – Ce urmează? Iată
ceva la care este extrem de greu de
răspuns în ziua de astăzi, moment în
care schimbările se petrec, în viaţă,
dar şi în artă, cu o viteză uneori
halucinantă, zeitatea numită Noutate
fiind una dintre cele mai îndrăgite
în mai toate artele şi nu mai puţin în
dans. Oricum, eXplore dance festival
este singurul Festival de Dans Contemporan
care funcţionează în acest moment
în România şi datorită lui am avut
prilejul, între 1 şi 10 octombrie, să
cunoaştem pe unii dintre creatorii
europeni de astăzi, din sfera dansului
contemporan.
Festivalul a debutat în forţă şi a stat
de fapt – începând încă de la imaginea
paginii de titlu a programului – sub
semnul creaţiei unui artist de deosebită
capacitate, Wim Vandekeybus, directorul
companiei belgiene Ultima Vez, coregraf,
fotograf, scenograf, regizor şi scenarist
de film –, pe scurt, un creator complex.
Dacă singura întâlnire pe care ne-ar
fi prilejuit-o ar fi fost numai cea cu
creaţia lui Wim Vandekeybus, era
suficient pentru ca rostul actualei ediţii
a eXplore dance festival-ului să aibă
deplină acoperire. Din operele sale am
urmărit, la Teatrul Odeon, spectacolulfilm
Monkey Sandwich şi la Centrul
Naţional al Dansului Bucureşti filmuldans
Blush.
Spectacolul Monkey Sandwich,
un amestec de teatru, film, muzică şi
mişcare liberă, este un fel de dialog
între un unic interpret aflat pe scenă,
singur şi gol, rătăcit parcă între tot
felul de obiecte şi maşinării, o fiinţă
nenăscută încă, interpretată de tânărul
Damien Chapelle, şi o lume întreagă
aflată pe pelicula de film proiectată
deasupra lui, sub forma unor episoade
de viaţă. Aceste episoade sunt ilustrative
pentru lumea în care, neîntrebat,
urmează să intre cel încă nenăscut,
o lume de un realism dur, uneori cu
aspecte de coşmar. Dar coşmarul acesta
a existat şi există, suprapunându-se
peste existenţa însăşi, fiind uneori chiar
această existenţă. În spaţiul nostru
românesc poate fi evocată în acest
sens, spre exemplu, ~nchisoarea de la
Piteşti. Cineastul a evocat în schimb,
în una dintre secvenţele filmului
său, un coşmar cunoscut de el, deportările
în Siberia, iarna, în plină pustietate de
zăpadă, unde au putut supravieţui doar
cei deveniţi neoameni, cei care s-au
putut hrăni cu carne de om. Wim
Vandekeybus este unul dintre puţinii
intelectuali din vestul Europei conştienţi
de coşmarul trăit de cei din est şi care
spune tranşant până unde au mers
ororile comunismului. Filmul alternează
fragmente crâncene cu altele paşnice
sau aparent paşnice, după care, pe
neaştetate, intervine dezastrul. Un
potop, de exemplu, care distruge totul.
Nu prea ştii întotdeauna unde se sfârşeşte
realitatea şi unde începe visul coşmaresc.
O astfel de imagine brutală – cea
mai cumplită metaforă a unei scene
de vânătoare – este cea în care vânătorii
voioşi ajung în pădure şi încep să
vâneze… oameni. Aceştia, unii îmbrăcaţi
în uşoare veşminte albe, au aspectul
delicat şi nevinovat al unor căprioare
hăituite. Şi imaginile nu se opresc aici,
ci continuă cu întoarcerea victorioasă
a vânătorilor acasă, cu vânatul uman
aruncat, de-a valma, pe acoperişul
maşinii.
Dacă cineastul ni s-a făcut deplin
cunoscut în Monkey Sandwich, pe
coregraf l-am receptat plenar în filmuldans
Blush, pe muzică originală de
David Eugene Edwards. Filmul-dans
a fost realizat în peisaje din Corsica
şi în subterane din Bruxelles, interpreţii
companiei sale, proveniţi din toată
lumea, fiind Laura Aris Alvarez, Elena
Fokina, Josef Frucek, Ina Geerts, Robert
M. Hayden, German Jauregul Allue,
Linda Kapetanea, Thi-Mai Nguyen,
Thomas Steyaert şi Wim Vanderkeybus
însuşi. Într-un anume sens, dansul său
este la fel de dur ca şi imaginile de
teatru-film, relaţiile fizice între corpurile
intrate într-un dialog dansat fiind
încărcate de dinamism, robusteţe,
impetuozitate, fără a degenera însă în
violenţă. Corpurile au o energie aprigă,
vijelioasă, de neînfrânt, oriunde s-ar
petrece întâlnirea, cel mai adesea în
plină natură, în pădure, prin copaci
sau între copaci, în lacuri sau în preajma
lor. În ambientul unor interioare, micile
compoziţii în doi sunt la fel de dinamice,
dar mai preţioase, corpurile desenînd
pe podea arabescuri neaşteptate.
Pretutindeni însă elementul sol, fie
el pământ sau podea, este unul de bază,
arareori părăsit, cu excepţia evoluţiilor
din apă, şi în toate împrejurările mişcarea
interpreţilor pune în valoare un interior
uman exploziv, revărsat cu asupra
de măsură în lume.
Un alt coregraf integrat în programul
eXplore dance festival-ului, dar de astă
dată binecunoscut nouă, a fost Massimo
Gerardi, care şi-a prezentat spectacolul
Contrast Ratio pe aceeaşi scenă de la
Teatrul Odeon, pe care am mai văzut
două dintre creaţiile sale: în 2009,
Flashback, realizată cu trupa sa germană
din Köln, movingtheatre.de, dar şi `n
2010, cu Răzvan Mazilu, `n Depeche
Dance, pus în scenă cu o companie
românească alcătuită de Răzvan Mazilu,
din care făcea parte atât el, cât şi Mircea
Ghinea, un alt foarte bun dansator, pe
care l-am regăsit şi în spectacolul actual.
Pe Massimo Gerardi l-am apreciat şi
ca pe un bun pedagog de dans modern,
urmărindu-i în anii trecuţi o oră de
studii la Liceul de Coregrafie „Floria
Capsali” din Bucureşti. De astă dată,
în Contrast Ratio, a căutat să ilustreze
reacţia ce se poate ivi la întâlnirea
cu un fapt contrastant, abordând teme
grave, dar şi glume, şi folosindu-se
atât de dans cât şi de cuvânt, dansul
aflându-se însă pe primul loc: dans
erotic, dans comic (o mare raritate),
dar şi dans pur şi simplu. În stilul
său neoclasico-modern, în care
unghiulozităţile îşi fac adesea loc şi pe
muzica interpretată piano-live de
Thomas Wansing, au evaluat Lisa Gropp,
Francesca Peniguel, Robert Goodby şi
Mircea Ghinea, cel din urmă fiind de
departe cel mai dotat şi expresiv interpret,
în excelentă formă fizică.
O altă coregrafă care s-a exprimat
aproape în egală măsură prin mişcare
şi prin cuvânt, remarcabil fiind uneori
suflul care îi permitea să se exprime
concomitent prin ambele modalităţi
de expresie, a fost austriaca Milli Bitterli.
Studiind iniţial dansul clasic la Opera
şi la Conservatorul din Viena, ulterior
a făcut şi diverse studii de dans
contemporan şi tot ce ne povestea
pe scenă, în piesa sa I did once a piece,
era legat, în principal, tocmai de această
evoluţie a sa de la formele învăţate
iniţial, către un univers de mişcare
propriu. Din când în când, mişcarea ei
folosea „citate” din formule clasice,
având însă o linie coregrafică proprie,
cu foarte multe mişcări plecate de la
sol, ceea ce ne-a amintit, în oarecare
măsură, de Christine Bastin. Dansul
lui Milli Bitterli este însă mult mai
dinamic, de o mare viteză în schimbarea
configuraţiei sale, dezghiocând toate
încheieturile şi punând în mişcare toate
categoriile de muşchi. Dar dacă
toate mişcările îi aparţineau, linia în
care se oprea uneori, prelungă şi pură,
era o moştenire, chiar dacă neconştientizată,
din formele clasice.
Vom reveni curând şi cu prezentarea
altor evenimente din cadrul eXplore
dance festival, unele legate de capacitatea
de expresie corporală a dansului, altele
experimentale, doar tangente artei
dansului.
