Genul de dans contemporan din România se vădeşte, în continuare, de o vivacitate remarcabilă, compensând, în cadrul sferei mai largi a dansului, bătutul pasului pe loc din alte zone ale acestuia. Explore Dance Festival, desfăşurat între 14 şi 17 iunie la Bucureşti, a însemnat, în primul rând, ieşirea la rampă a unei noi asociaţii ArtLink, care îşi propune să se ocupe, şi ea, de această direcţie a dansului, cu ediţii, pe teme diverse, din doi în doi ani. în acelaşi timp, Festivalul a pus în evidenţă o serie de creatori, mai exact spus de creatoare ale genului, deoarece în această ediţie au fost invitate să-şi prezinte lucrările numai tinere coregrafe, câteva chiar debutante. O discriminare pozitivă, ca să folosesc un termen de strictă actualitate. Iniţial, au fost multe voci sceptice, chiar din rândul coregrafelor. Dar la discuţia finală, la care moderator a fost Laura Grünberg, preşedinte ANA (Societatea de analize feministe), sociologă, coordonator al programelor UNESCO-CEPEX, chiar vocile sceptice au declarat că Festivalul a fost o reuşită, arătând, în acelaşi timp, că spectrul preocupărilor tematice şi al mijloacelor de expresie este mult mai larg decât se contura până acum.

Coordonatoarea proiectului din partea Asociaţiei Culturale ArtLink, Nicoleta Branişte, a gândit programul în colaborare cu ProHelvetia, de unde a pornit şi ideea tematicii acestei ediţii, şi anume de la Gabriela Tudor, asociindu-şi ca parteneri Teatrul Odeon şi Teatrul La Scena. Şi, întrucât în plan cultural suntem de mult în Uniunea Europeană, programul a fost internaţional, cu tinere creatoare nu numai din România, ci şi din Cehia, Elveţia şi Franţa.

în prima seară, Iulia Weiss ne-a agasat cu titlul lucrării sale: (â!,-/;?), dar am uitat apoi acest lucru urmărindu-i piesa, pe care şi-a interpretat-o singură, piesă interesantă ca propunere şi bine pusă în pagină, constituită dintr-o serie de mişcări simple şi echilibrate, care se dezechilibrau din când în când, datorită intervenţiei unor mişcări zvâcnite. Un ,joc" continuu între două stări, de calm şi de tulburare, de pace şi de nelinişte, ca viaţa însăşi.

Cea de a doua creatoare, Alexandra Pirici, şi piesa ei Not a life saving device, a fost ulterior cea mai discutată, întrucât ea nu a creat o piesă coregrafică, ci, să zicem, un (o?) performance, care ne-a răpit 22 de minute din viaţă, timpul cât autoarea a stat (la propriu) în scenă, făcând mici scamatorii cu câteva obiecte sau şezând nemişcată timp îndelungat, pe toată perioada unui cântec, reluat după o vreme. M-am înviorat brusc, în momentul când capul artistei, învelit într-o jachetă, a dispărut, înghiţit parcă de trup, gâtul părând a fi un şir de cârlige agăţat de jachetă, iar capul acestei fiinţe bizare devenind un balon, prins la celălalt capăt al cârligelor. O metaforă plastică sugestivă, pentru întregul moment ,coregrafic". Cum mult timp pe scenă nu se petrecea nimic, privirea mi-a alunecat, fără voie, în sală. Acolo era mişcare. Unii spectatori vorbeau între ei, alţii căutau în programul de sală un text care să-i ajute la înţelegerea piesei, iar în prima lojă un spectator căsca copios şi repetat, fără să ducă mâna la gură - aceasta fiind desigur problema lui personală. Problema creatorilor este însă aceea de a se defini mai clar pe ei înşişi. Dacă şi-au găsit o altă formă de manifestare şi un alt mod de expresie decât cel al valenţelor conţinute de mişcare, trebuie să nu îşi mai spună coregrafi şi să-şi găsească o altă denumire. Dar oricum, în aprecierea oricărei forme de expresie, indiferent cum s-ar numi ea, nu se poate renunţa la judecata de valoare, pornind desigur de la ceea ce şi-a propus creatorul şi ceea ce a reuşit să ajungă până la noi.

în ceea ce priveşte expresivitatea mişcării, am fost pe deplin recompensaţi, la finele serii, de cele două lucrări prezentate de VerTeDans Company, din Cehia, create şi interpretate de Veronika Knytova şi Tereza Ondrova. Prima piesă, Silent Talk, pe muzică electronică de David Vrbik, într-un limbaj modern de o remarcabilă virtuozitate - virtuozitate specifică genului, desigur - a sugerat ceea ce poate însemna singurătatea în doi, temă pe care o vom reîntâlni şi în a treia seară a Festivalului, tratată însă cu mijloace complet diferite. De astă dată, cele două corpuri ale dansatoarelor, chiar atunci când îşi sincronizau mişcările, nu le puteau şi armoniza, orice întâlnire semănând cu o ciocnire, cu un scurt circuit sau cu o mică explozie. Folosind acelaşi vocabular, dar într-o manieră diferită şi asociind mişcărilor şi o ploaie de picături de apă, care şiroiau continuu, ca o perdea, în partea din faţă a scenei, în cea de a doua piesă, Through the Bottle Neck, pe un colaj din muzică de Jiri Jakl şi Ondrej Urban, cele două coregrafe şi interprete au zugrăvit exact opusul situaţiei din prima piesă, adică o relaţie împlinită, în care mişcările se sincronizau armonios. Asocierea unor elemente ale naturii, cum este în acest caz apa, este o preocupare expresă a unora dintre coregrafii contemporani japonezi. Artistele din Cehia au folosit apa ca pe un liant suplimentar, în care s-au îmbăiat amândouă. De vreo două ori au integrat în mişcare şi stropii de apă, aruncaţi ritmic în aer cu picioarele, fără a specula însă excesiv această posibilitate, pentru ca, într-un final de mare fineţe, ambele dansatoare să se retragă discret, cu mişcări foarte simple, într-o lumină crepusculară.

în cea de a doua seară, o lucrare complexă ca tematică şi ca interferare de mijloace, care alternau sau suprapuneau texte ale poetului Robert Lax şi mişcări gândite de coregrafă, a fost solo-ul A votande das coisas, creat şi interpretat de Marisa Bodoy, din Elveţia, pe o platformă albă sau în jurul ei, muzica fiind creată de Luigi Archetti. Coregrafa a investigat infinitele posibilităţi ale mişcărilor la sol, lucrate cu încetinitorul, apoi mişcări libere verticale, de suire, coborâre sau agăţare pe respectiva platformă şi, deşi toate aceste căutări ar fi putut fi aride, ca orice cercetare, ele nu şi-au pierdut nici o clipă valenţele artistice. în aceeaşi seară, Andreea Căpitănescu, coregrafă deja afirmată în ultimii ani, şi-a prezentat piesa în tăcere, gândită pentru şi împreună cu Iulia Weiss, Florin Flueraş, Mihaela Dancs şi coregrafa însăşi, piesă alcătuită dintr-o suită de secvenţe, a căror muzică era creată de ritmurile mişcărilor celor patru interpreţi, relaţionate în cupluri, trio-uri sau în cuartet, într-un desen simplu, dar elocvent pentru dialogul dintre corpuri.

în fine, în ultima seară de la Teatrul Odeon, toate trei piesele au fost tot ,în tăcere", adică pe ,muzica corpurilor" şi toate trei au pus în discuţie, din unghiuri şi cu mijloace complet diferite, tematica cuplului. Lucrarea Iulianei Stoianescu, Toast Sensation, interpretată de creatoarea ei şi de Florin Fluieraş a fost realizată cu mijloace teatrale şi de plastica scenografică, unele aparent realiste, cum ar fi o combină frigorifică, din care însă se scoteau tot felul de obiecte, inclusiv de îmbrăcăminte, altele mai accentuat suprarealiste, precum un mare acvarium, în care va fi aşezată interpreta de către partenerul ei, către final, după ce peştişorii fuseseră deja scoşi, pe rând, şi aşezaţi în cupe de vin, înşiruite pe podea. Şi în acest caz, integrarea Iulianei Stoianescu în categoria coregrafelor este improprie, ceea ce nu scade din valoarea piesei, care transmite integral intenţia dorită: ,distanţa dintre doi oameni care se află în acelaşi loc", dar care nu pot vibra nici o clipă la unison. O altă coregrafă afirmată în ultimii ani, Cătălina Gubandru, a prezentat o variantă a lucrării sale Punct şi de la capăt, pe care am văzut-o nu de mult, pe scena Teatrului Nottara. Secvenţele unei relaţii mereu reluate, cu o pronunţată tentă de straniu şi inadecvare, au fost interpretate de Valentina de Piante Niculae şi de Ionuţ Pascu. Din păcate, finalul neatent cizelat al acestei variante a lăsat impresia unei piese neterminate.

Ultima lucrare, a Mădălinei Dan, Iulia + Emil = Love, excelent interpretată de Iulia Weiss şi de Emil Mandanac, s-a desfăşurat cu publicul pe scenă, pe gradene. De astă dată a fost pus în valoare un cuplu care, odată format, evoluează în strânsă interdependenţă carnală. Finalul însă - şi în acest caz neatent cizelat - nu este deloc optimist, căci cei doi interpreţi sparg toate baloanele în formă de inimi roşii, pe care în prologul piesei le aşezaseră, cu grijă, pe un panou vertical.

în final, se poate observa că acest Festival feminin a avut cel puţin două caracteristici aparte. Majoritatea lucrărilor au abordat tematica cuplului, tematică care nu se regăseşte în lucrările creatorilor de dans contemporan bărbaţi, din ultimii zece ani, cel puţin. Şi, cu excepţiile de rigoare, coregrafele folosesc în mult mai mare măsură decât coregrafii, mijloacele de expresie specifice dansului, limbajul mişcării expresive artistic.

în cea de a patra zi, în clădirea Teatrului La Scena, care împleteşte decoraţia de epocă a unei vechi case boiereşti cu amenajări moderne, s-a desfăşurat un experiment, în sensul deplin al cuvântului, conceput şi interpretat de Astrid Toledo, din Franţa, şi intitulat Madalenamagdalenamadeleine oů je ne sais pas ętre, pe muzica lui Franck Cavet şi lumini, fotografii şi instalaţie video de Nicolas Boudier. Spectatorii intrau, pe rând, în cele trei încăperi destinate experimentului. în prima vedeau fotografii ale artistei, pe stradă, în casă etc., văzută integral sau parţial pe fragmente corporale, fotografii în tehnici diferite şi grupate diferit. Pe una dintre ele, ca să o poţi vedea, trebuia să te culci pe podea sub un panou suspendat, iar între fotografii atârnau cutii cu lumini intermitente, divers colorate. în a doua încăpere, fiecare spectator intra singur şi, preţ de zece minute, intra în interacţiune cu artista, pentru ca, trecând în ultima cameră, să constate că, pentru cei de dinaintea sa, făcuse şi el parte din ,sperctacolul" pe care ceilalţi îl priviseră, pe nişte mari ecrane, cât timp fiecare fusese în aceeaşi cameră cu Astrid Toledo. Cred că în acest moment, dansul, de la noi şi de pretutindeni, cuprinde sub umbrela sa, mult mai mult decât teatrul, tot felul de experimente, greu încadrabile. Pentru a ne familiariza cu ele, ni se cere o mare deschidere şi disponibilitate, bunăvoinţă şi imaginaţie, căci viteza schimbărilor este astăzi una astronomică.