Eugen
Uricaru,
Complotul
sau
Leonard
Bîlbîie
contra
banditului
Cocoş,
Editura
Junimea,
2015.
„Un lucru povestit este la fel de
real ca şi unul întâmplat”:
aceasta este regula romanului
Complotul sau Leonard Bîlbîie
contra banditului Cocoş (Editura
Junimea, 2015) al lui Eugen Uricaru,
fixînd, în fond, modalitatea întregii
sale serii de romane, concepute în
vaste construcţii, în cicluri epice care
„acoperă” nu doar istoria, dar şi
condiţia umană din România ultimului
secol: de la primul război mondial,
unde se „forjează” protagonistul
acestui roman, Mihai Mihail, la textura
politică, socială şi umană a societăţii
româneşti din perioada fostului regim,
în romanele din orizontul anilor 2000
(Supunerea, Cît ar cîntări un înger...,
Plan de rezervă, Beniamin), întorcîndu-se
mereu, la „matcă”, la ficţiunea reală
a Vladiei, teritoriul epic al lui Eugen
Uricaru din anii ‘80 (Aşteptîndu-i pe
învingători, Vladia, Memoria, Stăpînirea
de sine), într-un spaţiu carceral, cu
verdele viţei-de-vie sufocînd oamenii
şi locul, parabolă care trimite la ceea
ce va fi fost trăit nu doar de bieţii
viticultori şi negustori din Vladia.
Două sînt ţintele majore ale
romanului Complotul sau Leonard
Bîlbîie contra banditului Cocoş: tehnicile
manipulării şi modul de funcţionare
a mecanismelor puterii, într-o democraţ
ie care se îndreaptă, în cadenţă,
spre dictatură. Ne aflăm în anii ‘30
ai secolului trecut cînd, aşa cum spune
un personaj, „politica modernă se
face cu telefonul, cu ziarul, cu radioul”,
după principiul că „ceea ce se spune
este la fel de adevărat ca şi ceea ce
se face. Uneori chiar mai adevărat
şi, în orice caz, mai puternic decît
s-ar fi petrecut şi nu s-ar fi spus
nimic”. Presa, atent dirijată, lansează
o uriaşă diversiune care tulbură
mediile politice, instituţiile de forţă,
activitatea guvernului şi, în fond,
societatea în întregul ei: banditul
Cocoş care acţionează undeva, în
Dobrogea, comite un şir neîntrerupt
de crime, terorizînd oamenii, locurile,
ameninţând să destabilizeze toată
ţara. În fapt, povestea banditului
Cocoş, care a ţinut multă vreme prima
pagină a ziarelor era o istorie născocită
de un bătrîn turc, Ali Mehmet,
proprietarul singurului hotel din
Medgidia; reţeta e simplă, dar foarte
eficientă: ziariştii vin acolo în căutarea
lui Cocoş, trag la hotelul lui Ali Mehmet
care le arată fotografii şi le spune
poveşti din alt veac, de la 1877, cu
un „Cocoş” care va fi fost cândva,
în imaginaţia turcului. Ziariştii preiau
fotografiile şi poveştile despre spaima
Dobrogei, lupul bălţilor, omul care
ţine în şah guvernul, le plasează pe
prima pagină a ziarelor mereu la
vînătoare de senzaţional, întreţinînd
astfel spaima, (de)săvârşind manipularea.
„Cazul” Cocoş ascunde, însă, o altă
diversiune, mult mai periculoasă:
cîţiva militari nemulţumiţi, sub tutela
secretă a lui Basarab Cantacuzino,
pun la cale o lovitură de stat, un plan
de debarcare a regenţei, a „babalîcilor”
din regenţă pentru că „puterea
cîrmuitoare ne lipseşte” şi „sîntem
în gheara francmasonilor, a liberalilor”
care „niciodată” nu vor vrea o putere
cîrmuitoare adevărată, ca să-şi poată
face ei de cap, să-şi umple buzunarele
şi să stea la taclale cu tot felul de
neisprăviţi, socialişti ori republicani,
dracu’ să-i pieptene, în conferinţe
mondiale, în timp ce ţara geme şi se
destramă, furată şi înjunghiată pe la
spate”. Cu asemenea argumente,
militarii „de la Arsenal, din Marină
şi din Aviaţie”, dirijaţi din umbră
de Basarab Cantacuzino, pun la cale
răsturnarea ordinii democratice, încă
firavă atunci, în 1929, se înrolează
într-o mişcare cu nume de cod „Vulturul
alb”, se joacă „de-a istoria” pentru
a instala în România o autoritate
similară aceleia a Ducelui din Italia:
o ţară autarhică vor complotiştii,
anticipînd, în fond, ceea ce se va
întîmpla cîţiva ani mai târziu, la
sfîrşitul deceniului patru, prin dictatura
carlistă, mişcarea legionară, regimul
lui Ion Antonescu, apoi, războiul şi
dictatura bolşevică. O ţară se conduce
sau este condusă, aceasta e dilema
epocii, căreia mişcarea, de esenţă
legionară, „Vulturul alb”, îi răspunde
cu un proiect de dictatură.
Pentru împlinirea acestuia e nevoie
de ceea ce numim azi o simulare a
modelului; complotiştii trimit doi
militari rezervişti în îndepărtata şi
aparent insignifianta Vladie: colonelul
de aviaţie, în rezervă, August Stoicescu
şi maiorul Stavri instalează între
locuitorii aşezării dintre dealuri spiritul
de corp, ordinea de cazarmă a mîinii
de fier (şi pentru asta a fost nevoie
de diversiunea cazului Cocoş: „ţara
e bîntuită de bandiţi de drumul mare,
ai citit, dom’le, despre Cocoş! Omoară
lumea, împuşcă jandarmii, nu există
o mînă de fier, o mînă de fier, o mînă
de fier ne trebuie!”, zice colonelul
Stoicescu), lucrează la un „Manifestprogram
al Fasciei Naţionale a României”,
unde, în esenţă, se spune că „Trebuie
să facem bine poporului fără să-l mai
întrebăm dacă vrea sau nu să-i fie
bine! Asta chiar că e corupţie politică,
să umbli cu fofîrlica şi să te faci că
nu ştii dacă poporului îi place să-i fie
bine. Şi, chiar dacă nu-i place, o
să-i placă!”: e aici un proiect de ţară
simulat prin experimentul Vladia şi
forma desăvîrşită a manipulării
oamenilor care se lasă prinşi în
„năvodul vîscos al fricii”. Planul e cît
se poate de limpede, în termenii fără
echivoc ai ideologiei fasciste şi legionare:
„Vladia poate fi un loc de unde poate
începe acţiunea noastră de asanare
a vieţii publice şi particulare. După
cum ţi-am spus deja – zice acelaşi
colonel Stoicescu –, acţiunea noastră
are un caracter salvator şi pentru
reuşita ei am adoptat o cale neobişnuită,
simplă, paradoxală chiar. Vom sufoca
guvernul sub o avalanşă de semnături,
un referendum ad-hoc ce se va constitui
ca atare pe măsură ce semnăturile
se vor strînge. Dar pentru asta este
nevoie de un început, de un exemplu,
o probă a capacităţii noastre de a
întrona liniştea, respectul, ordinea,
cinstea faţă de instituţiile naţionale.
Ne trebuie bulgărele de gheaţă în
jurul căruia se va aduna troianul,
care va putea declanşa avalanşa ce
va curăţa de putregaiuri, de escrocherii
şi de idei străine, periculoase Ţării.
De aceea am venit la Vladia, pentru
a realiza în mic, dar în realitate, ceea
ce vrem să facem în mare, pe tot
cuprinsul ţării. Vrem să facem din
Vladia exemplul, experimentul reuşit,
bulgărele îngheţat, de nădejde, de
care avem nevoie. De aici, din capătul
lumii, se va rostogoli peste plaiurile
noastre mîndre tăvălugul care va
mătura din cale toate invenţiile
nepotrivite sufletului nostru aduse
de străini şi de jidani”. Ca într-o
hipnoză colectivă, viticultorii şi
negustorii din Vladia acceptă „ordinea
bărbătească” şi calea „adevăratului
soldat”, se lasă număraţi, clasificaţi,
cu individualitatea năruită, devenind
„un ceva” fără formă, „nişte viermi”,
deposedaţi de tot ce va fi fost al lor
(„Întîi – detaliază programul său
năucitor colonelul Stoicescu – vom
desfiinţa orice ură de clasă, toată
lumea va fi organizată în sistem
corporatist, după modelul italian, toţi
pentru unul, unul pentru toţi. Patronul
şi angajaţii săi vor alcătui o singură
familie, responsabilă în întregimea
ei de bunul mers al afacerii”). Pînă
la instalarea ordinii în care nimeni
nu mişcă, toţi trăiesc într-un soi de
somnambulie – o ordine a cimitirului,
cum îi spune un personaj; experimentul
Vladia e o simulare pentru desenul
întregii ţări care, iată, cum demonstrează
cei doi rezervişti, poate fi adusă „la
ascultare”: cazarma din Vladia urmează
a fi cazarma ţării, într-o sinistră
înscenare anticipînd o antiutopie precum
aceea a lui Orwell, din Animalele,
tipărită în 1945, puţin timp după
ce „Vulturul alb” va fi inventat, la
noi, dictatura Fasciei Naţionale .
Deţinerea informaţiei („adevărata
putere, puterea absolută care nu are
culoare, miros, sens de dezvoltare,
ea există”) şi tehnica manipulării
reprezintă datele esenţiale ale exerciţiului
puterii care l-a interesat mereu pe
Eugen Uricaru încă de la primele
cărţi: oamenii puternici, aceia care
se află în puterea unei idei şi instituţiile
de forţă (Serviciul, în acest roman,
Instituţia, în ciclul romanesc al anilor
2000), cei care nu se tem de moarte
(şi dacă nu dau doi bani pe viaţa
lor, nu vor da nici pe aceea a duşmanilor,
spune emisarul Ducelui la Bucureşti,
Italo Balbo) şi serviciile „speciale”
unde regula simplă, dar de neclintit
e aceea a neîncrederii în nimeni:
Serviciul e condus de Mihai Mihail,
omul cu ochi cenuşii, metalici, care
văd în întuneric, demontînd, prin
agentul „antiiluzie” Leonard Bîlbîie,
povestea banditului Cocoş, diversiunea
momentului, ghicind că în spatele
„carnavalului” din presă se ascunde
ceva foarte grav, „Vulturul alb” ce
pune în pericol ordinea din care însuşi
Serviciul său face parte. Avînd multiple
legături cu ciclul narativ al Vladiei
(prin „prinţul roşu” Şerban Pangratty,
misterioasa K.F. din vila surpată sub
frunzişul viţei-de-vie), dar şi cu
romanele din vastul proiect epic
început cu Supunerea (prin tipologia
personajului puternic şi prin Instituţie,
echivalentul Serviciului, mai ales),
Complotul sau Leonard Bîlbîie contra
banditului Cocoş este o radiografie
exactă, cu mijloacele prozei, a peisajului
politic şi a mişcărilor tectonice din
subteranele vieţii publice şi jocurilor
de putere din România trecutului
recent: iar ideea pe care Eugen
Uricaru, prozator în plină forţă a
scrisului său, o susţine mereu este
aceea a pericolului repetării, pînă
la detaliu a istoriei. Iată ce voiau
(para)militarii din Fascia Naţională
în anii ‘30; „Închiderea graniţelor,
interzicerea intrării oricărui jurnalist
străin, ăştia sînt pescuitori în ape
tulburi, pun gaz pe foc şi de cele mai
multe ori mint ori sînt spioni. O să
reducem personalul legaţiilor la
minimum, pe unele le vom desfiinţa,
în primul rînd pe cele ale ţărilor ostile
ideologiei noastre, unde se face
caz de democraţie fără să fie nevoie.
Vom controla îndeaproape mişcarea
mărfurilor şi călătoriile negustorilor
în afara ţării. O să le punem în vedere
că înainte de toate e nevoie de un
comerţ naţional”. Şi nu s-au întîmplat
toate astea în vremurile cele mai dure
ale dictaturii comuniste şi n-au
fost evocate, întocmai, chiar în ultimul
discurs al ultimului dictator român?
Dar ultimul?
