Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Expeditor: Geo Bogza de Al. Ioanide


Aţi apucat să-l cunoaşteţi personal pe Geo Bogza? Şi dacă da, v-a desenat el vreodată, dintr-o trăsătură de condei, un plop înalt? Am aflat care este valoarea acestui gest din scrisorile lui Geo Bogza către Teofil Răchiţeanu, poet din Biharia, profesor şi “pustnic” din Munţii Apuseni. Bogza desena plopi numai oamenilor despre care credea că au o anumită verticalitate, o “coloană vertebrală”. Teofil Răchiţeanu a primit, în intervalul 1973-1991 o mulţime de plopi şi o mulţime de scrisori de la Bogza. Ele sînt publicate acum la Editura Dacia, alături de cele trimise de celebrul scriitor pe atunci tinerilor şi necunoscuţilor studenţi clujeni Ilie Rad şi Viorel Mureşan. Partea cea mai importantă a cărţii o constituie însă rîndurile către Teofil Răchiţeanu, omul căruia Geo Bogza i-a scris cele mai multe şi mai lungi epistole în ultimii ani ai vieţii, după cum o şi spune adesea. Bogza avea 65 de ani la începutul acestei corespondenţe şi, cu mirare răspicat exprimată, se apropia de 80 la sfîrşitul ei. Destinatarul său era cu 35 de ani mai tînăr, scria poezie şi se chinuia să-şi găsească locul în lume.

Scrisorile lui Bogza sînt o bucurie pentru cititorul de astăzi, căci transmit imediat o căldură electrizantă, o formidabilă vocaţie a prieteniei şi un mod poetic de a vedea lumea. Pentru cei care-l ştiu pe tînărul Bogza, personajul “cu licurici la butonieră” dintre războaie, imaginea de acum nu va fi mult diferită. Bogza rămîne tînăr, om al gesturilor spontan-generoase, al entuziasmului, al poeziei, om care se bucură încă “de măreţia lumii” (2 febr. 1980). În acelaşi timp însă e cuprins “de mari oboseli” şi se plînge frecvent de lipsa de timp care nu-i lasă inima “să bată cum ar vrea ea”. În plus e mereu mai apăsat de felul în care funcţionează lumea literară şi lumea comunistă, cele cîteva aluzii din scrisorile sale fiind suficient de transparente pentru a arăta că Bogza rămîne, în esenţă, un revoltat. O serie de amănunte biografice (unele circulau în lumea literară de odinioară) dau un plus de valoare acestor texte: la fiecare aniversare a naşterii lui Eminescu, Bogza aducea flori la statuia acestuia din faţa Ateneului (la a 125-a pune o ghirlandă cu 125 de flori), trimitea telegrame prietenilor la date simbolice, păstra acasă capul “căpriorului vînat de tata lui Labiş ş…ţ, cel care a inspirat Moartea căprioarei”, îşi petrecea fiecare vară la mare, poate în amintirea anilor de marinărie din adolescenţă şi fiecare iarnă la Predeal. Întîlnirea dintre Teofil Răchiţeanu şi Bogza se petrece de altfel la Predeal, după ce ani de zile fusese numai epistolară, şi este evocată cu lux de amănunte în paginile cu care poetul din Biharia prefaţează scrisorile. Iată cea mai şocantă secvenţă a acestei prime întîlniri, semnificativă şi tipică pentru omul Bogza: “La un moment dat, m-a întrebat cît e ora. Eu n-aveam ceas, nu avusesem niciodată aşa ceva ş…ţ. M-a luat brusc de braţ, am traversat o stradă şi ne-am oprit în faţa unei prăvălii în care se vindeau şi ceasuri. Geo Bogza mi-a cumpărat un ceas de buzunar, pentru care a plătit 2800 de lei (salariul meu de profesor era, atunci de 1400 de lei!). I-a scos pe loc sticla, a desenat, în interiorul cercului format din cifrele care indicau ora, cu creion carioca de culoare neagră, un plop, a pus sticla la loc, a mai cumpărat un lănţişor, l-a ataşat ceasului şi mi l-a dăruit”. Din volum rezultă şi un portret ataşant al tînărului Teofil şi este evident că Bogza a simţit atît puritatea lui sufletească, cît şi marea lui nevoie de prieteni, dacă i-a răspuns cu atîta constantă afecţiune. Sub semnul lui Bogza este aşezată, după cum rezultă din celelalte două prezentări, cele clujene, prietenia dintre trei ardeleni: Ilie Rad (cel care a avut ideea acestei cărţi), poetul Viorel Mureşan, în al cărui destin literar Bogza a crezut încă de la primele poeme publicate şi Teofil Răchiţeanu. Să apropii oamenii, să-i împrieteneşti este, fără îndoială, o vocaţie pe cale de dispariţie. Generaţia născută la începutul secolului trecut o mai avea. Cartea de scrisori expediate de Geo Bogza tinerilor săi prieteni merită ţinută în bibliotecă şi deschisă din cînd în cînd pentru bucuria literară şi confortul sufletesc pe care le oferă.



P.S. Am citit în ultimul an mai multe cărţi bune apărute la Editura Dacia. Partea strict editorială este însă mai mult decît neglijată: titluri care apar într-un fel pe copertă şi în alt fel în interior, nume de autori greşite pe copertă, lipsa descrierii CIP a Bibliotecii Naţionale Române, care să te lămurească ce variantă este corectă şi, în genere, un aspect grafic modest, neplăcut ochiului.





Expeditor: Mircea Dinescu





Lansată la Tîrgul Gaudeamus, cartea de scrisori deschise, pătimaşe, civice şi polemice ale lui Mircea Dinescu se citeşte cu parti pris pentru expeditor. Acesta are, fără îndoială, vocaţia implicării în viaţa cetăţii, talentul de a spune lucrurilor pe nume şi pe cel de a-i sfida pe “sfinţii” zilei, fie ei preşedinţi ai Uniunii Scriitorilor, oameni politici sau reprezentanţi ai bisericii. Este şi singurul care ştie să vorbească pe limba lor unor inşi care nu înţeleg de vorbă bună şi cultivată. Scrisorile politice ale lui Dinescu (cele mai multe sînt de fapt articole publicate în revistele postdecembriste) acoperă intervalul 1985-2003. Un interes aparte prezintă interviul din Libération care, apărut în 17 martie 1989, i-a adus lui Dinescu poliţişti la poartă şi supraveghere permanentă. Ceea ce nu l-a împiedicat ca, în 11 noiembrie acelaşi an, să plaseze încă un articol incendiar în Frankfurter Allgemeine Zeitung, despre care s-a vorbit, după cîte îmi amintesc, la Europa liberă.

Dar, cel puţin pentru mine, adevărata surpriză a cărţii nu o reprezintă “durul” Dinescu, luptătorul, ci blîndul Dinescu, din cele patru scrisori personale trimise lui Andrei Pleşu de-a lungul anului de tristă amintire şi graţie finală, 1989. Sînt pagini scrise la temperatura maximă pe care o poate atinge prietenia şi mi-au amintit de corespondenţele masculine din secolul romantic, de oamenii celeilalte revoluţii, cea de la 1848, cu o gură mai afurisită, totuşi, la 1989. Iată cum se încheie scrisoarea către Pleşu a poetului încă activ Dinescu, din 2 decembrie 1989, cînd destinul nostru politic era înspăimîntător de nesigur: “Totul e să nu murim. În decurs de 9 luni eu am fătat ca niciodată 20 de pisoiaşi albi sau cu rimă ceea ce mă înghionteşte să sper că mai e ceva talent pe fundul borcanului. E bună şi singurătatea, cu condiţia să nu te acreşti decît pe la subţiori.

Ce să-ţi mai spun, psihimu? Că te iubesc de-adevăratelea? Că sper că vor veni totuşi vremurile cînd, stînd noi doi la o crîşmă din Dudeşti, ca doi cîrţani, vom da o fugă, pe nepusă masă, pîn’ la Roma sau Parij, să le luăm la neveste fote franţuzeşti (fotelemumancur)? Să nu murim, prietene, şi le vom arăta noi, Mircea”. Din fericire pentru destinatar şi pentru expeditor, vremurile acelea au venit în mai puţin de o lună de la premonitoriile rînduri, iar prietenia dintre cei doi mai există şi astăzi.



Geo Bogza, Rînduri către tineri scriitori ardeleni, O carte gîndită şi realizată de Ilie Rad, Colecţia “Restituiri”, Ed. Dacia, Cluj, 2003, 120 p.

Mircea Dinescu, Corijent la cele sfinte, Fundaţia pentru poezie “Mircea Dinescu”, Bucureşti, 2003, 142 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara