După Mineriada din 1990, mi-au plecat prieteni, colegi, fratele și familia lui. Au plecat din România, deși în anii studenției, în plin comunism, părea să avem socoteli importante cu țara noastră. Utopiile pe care le gonflam în mansarda Facultății de Filologie erau formele noastre de a avea curaj și de a crede într-o altă lume.
Nu ne era limpede cum se va întîmpla, dar visam. Că va fi și la noi o „Charta 77” sau o mișcare tip „Solidaritatea”, că vom putea schimba ceva dacă spunem adevărul și lucrurilor pe nume, că vor dispărea, prin minune, cozile la mîncare, că țăranii s-au lămurit ce este viața muncitorească la oraș și că vor reveni ca să producă roșii, cartofi, carne adevărate, că nu vom mai fi obligați să fim profesori la țară legați de glie și că, cei cu vocație, îi vor învăța pe copii și pe tineri să gîndească cu mintea lor, să fie liberi și demni, să citească, CĂ VOM FACE SĂ FIE LUMINĂ. N-are rost să mai spun ce s-a ales din toate astea și din atîtea altele. Din 1990 încoace, se pleacă pe capete din România. În valuri, pe simție sau pe nesimțite, îți dai seama că mulți din jur trăiesc și muncesc în altă parte. Nu am observat îngrijorări majore din partea oamenilor politici. De nici o culoare. Nici încercări de a face aici legi și direcții ca să trăiești normal. Decent. Să-ți faci meseria. Să te bucuri de ce este frumos și să înveți să parcurgi greul, dificultățile. Demagogia prostește România. În continuare. Iar exodul este un fenomen de masă. Căruia politicienii îi întorc spatele. Ca și cînd schimbarea poziției ar modifica și realitatea. Despărțirile sînt traumatizante, oricît de bine le merge celor ce au decis să muncească în altă parte. Și pentru ei, și pentru cei ce au rămas aici, există o durere acută sau deja cronicizată și o mie de întrebări fără răspuns. E cineva nebun să plece de la bine? Încet, încet, mulți tineri hotărăsc să-și facă studiile în Europa sau în Statele Unite ale Americii. O dislocare tulburătoare pentru orice familie. Învățămîntul este la pămînt, agonizează și se degradează de la oră, la oră. Chiar interesează pe cineva? Nu mi se pare. Vorbe, vorbe, vorbe, îmi astup urechile și îmi vine să urlu. Îi pasă cuiva? Nu. De ani buni, a mai apărut o mișcare.
Într-un fel, cred, cu urmări mai adînci și mai grave. Nu sînt sociolog, am citit studii și am vorbit prin gări, prin tot felul de locuri din Maramureș sau din Moldova cu părinții care lucrează afară, iar copiii lor rămîn, de regulă, aici, singuri. Este halucinant!... Acest du-te, vino nu este nimic altceva decît o maltratare. Pentru toată lumea. O tranziție fără de sfîrșit. Ceva temporar care te obligă să rămîi suspendat între lumi, și acolo, și aici sau nici acolo, nici aici. Părinții pleacă să-și găsească orice de muncă pentru bani mai mulți decît ar cîștiga, dacă, în țară. Vin din cînd în cînd, atît cît să se zăpăcească emoțional și cît să-i amăgească cu afecțiune pe timp delimitat pe cei din familie. O amăgire generală de bine. Doar pentru că sînt ceva mai mulți bani, haine, încă o cameră în casă…
Am ajuns într-o seară la Replika. Pe strada Lînăriei. Într-o mică hală dezafectată dintr-un mic fost complex industrial. Am văzut spectacolul Rovegan. Am rîs și am plîns împreună cu spectatori normali, de toate vîrstele. Am ascultat o poveste extrem de inteligent scrisă și condusă de regizoarea Catinca Drăgănescu. Nu este o adaptare propriu-zisă a poveștii lui Creangă Capra cu trei iezi. Este doar mutat sîmburele adevărului de acolo, acum, aici, astăzi. Capra lui Creangă pleacă să muncească, să le aducă celor trei iezi
„Frunze-n buze,
Lapte-n țîțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.”

Îi învață că există pericole și cum să se ferească de ele. Toată istoria cu lupul. În spectacolul Rovegan, Capra, Mama, deci, pleacă să muncească în Italia ca să le aducă iezilor, copiilor, „bani, bani, bani!”. Plecînd de la formă poveștii lui Creangă, Catinca Drăgănescu încărcă textul cu cea mai crudă realitate. Imediată. Concretă, palpabilă, apăsătoare. O mamă din Moldova, din satul Negrești, județul Vaslui, merge în Italia ca să cîștige bani mai mulți. Are grijă de o bătrînă, suportă hachițe și umilințe, nu-și mai aparține, ajunge un robot, singur, pentru care și scurta intimitate este o chestiune de clandestinitate. Nici acasă nu e bine. Banii nu țin loc de dragoste, de alinare, de joacă, de ceartă, de Mamă. Totul se surpă. Ea, pe interior, copiii care nu rezistă ispitelor, care „deschid ușa lupului” și, de aici, șir de consecințe. Destine aruncate în aer. Impresionant este cazul particular, complicată prin efecte, suma studiilor făcute pe această temă, a mamelor care își lasă familia pentru un loc de muncă afară, profitabil financiar. Există cartea Lilianei Nechita, Exodul mamelor, ca punct de plecare pentru documentare, pentru text și pentru montare. Sigur că el în sine, ca oricare altul, ca multe altele topite, poate, în ceea ce scrie Catinca Drăgănescu, are o emoție puternică. Pentru mine, însă, ce se întîmplă în construcția spectacolului este cu totul excepțional. Nu sîntem în fața unui televizor și nu compătimim trei minute în jurul unei știri. Rovegan, într-o manieră minimalistă, subtilă, ludică, pînă într-un punct, cu straturi de receptare și problematizare, fără, aparent, nici o tentă filosofică, moralizatoare, incriminantă, fără a judeca și a arăta cu degetul, Rovegan, deci, este spectacol greu. Dens. Perfect alcătuit, gîndit, scris, interpretat, asumat. Cu un ritm controlat, susținut, împachetat într-o formă lejeră, ca o farsă populară, larg accesibilă, cu modificări radicale de ton, de conținut, de situații, de register, de gravitate. O miniatură în care fiecare tușă din rostire, din accesorii, din mișcare, se citește. Într-un fel de cub cu trei scaune cu rotile și un ecran mare de proiecție stăm în mijlocul unei realități de zi cu zi. Și o trăim. Total. La început rîzînd cu gura pînă la urechi de poante, de graiul moldovensc, de cîntecele, glumițe, fundițe, păcăliți cumva de un aer de exercițiu facil. Încet, încet, îți dai seama cît de amănunțit, cît de plin de detalii este gîndul spectacolului, cît de riguroasă maniera de lucru cu cele actrițe, foarte diferită cu fiecare, Mihaela Teleoacă, Silvana Negruțiu, Valentina Zaharia. Totul merge uns, se rezolvă din mers orice mică poticneală, simți clar bucuria cu care s-a repetat, dar și miza umană a acestui demers. Există controlul minuțios al regizoarei, precizie în joc, în fiecare monolog, modelat după personaj, provocînd fiecare actriță pentru atmosfera de echipă, pentru „cor”, și pentru solo-uri.
Rovegan, repet, nu este un spectacol ideologic și declamativ, mai presus de orice. Dincolo de schițe, de gesturi mici, de intenții sugerate sau dezvoltate sînt și lumile fiecăruia dintre noi. Personale, intime, îngreunate de experiențe, de bucurii și suferințe, de hazard sau similitudini. Rovegan este un spectacol care se poate vîrî într-un buzunar. Care ar trebui jucat de atîtea ori și în atîtea locuri, încît să ajungă să-l vadă, să se clatine pe străzi ca mine, cei care au puterea. Cei care decid pentru noi și în numele vieții noastre. Un spectacol jucat cu credință, și nu cu paranoia. Este un fel de Capra cu trei iezi pe limba noastră. Cu dramele, devierile și alienările de astăzi. Ideal ar fi ca Rovegan să aibă forța să declanșeze decizii clare, rapide, să modifice mentalități nou instalate, să răstoarne prejudecăți și comodități. Dar nu acesta este scopul în sine. Aceasta poate să devină o consecință.
La Replika de pe strada Lînăriei lumea este normală. Fiecare voluntar, fiecare om din echipă face de toate. Discret. Au creat un spațiu. L-au impus. Și pentru asta am toată admirația față de Radu Apostol, de Mihalea Mihailov, Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, nucleul solid al unor demersuri teatrale solide.