În colecţia "Literatura contemporană în traducere/Contemporary Literature in Translation", coordonată de Lidia Vianu, distinsa tălmăcitoare şi exegetă recreează pentru publicul românesc profilul unui poet foarte special, britanicul George Szirtes, pe baza unei selecţii datorate chiar acestuia, succintă, dar aptă să-l definească, în liniile de forţă ale lirismului său.

Sensibilitatea poetului, originar din Ungaria, a fost marcată de sentimentul exilului, ca şi de permanentul contact cu artele plastice (născut în 1948, a studiat la Londra pictura, predă artele plastice, istoria picturii, creative writing). Mărturiseşte, în interviul acordat Lidiei Vianu, că are o veche admiraţie faţă de William Blake, vizionar deopotrivă în poezia şi gravurile sale, pe care le-a descoperit într-o perioadă inspirată a propriei vieţi, când, dintr-o mare iubire, s-a căsătorit, apoi s-a botezat în religia creştină. Reperele acestea revelatorii sunt decelabile în poemele alese de poet ca fiind reprezentative pentru arta sa.

Dar trăirea euforică nu exclude nicio clipă lumea spaimelor, dimpotrivă, o presupune. Autorul, în acelaşi interviu, admite că nu şi-a dorit să fie "un poet liniştitor". În opinia sa, "în artă, liniştea de doi bani nu linişteşte pe nimeni" (p. 70). O emoţionantă poezie, Mă trece tata câmpul, descrie momentul fatidic când copilul de opt ani, îndată după revoluţia maghiară din 1956, era dus de tatăl său peste graniţă. De atunci, George Szirtes a trăit la Londra, unde a dovedit o uimitoare uşurinţă în însuşirea limbii engleze. Conştiinţa difuză, dar permanentă a rupturii de locul natal i-a instilat o subtilă nelinişte, observabilă în cuprinsul creaţiei sale, dar şi o indubitabilă putere de detaşare, care-i permite să dobândească aprehensiunea relativului.

Ca urmare, aspectul material al existenţei este contracarat de intuiţia unei lumi spirituale, ce scapă, iremediabil, percepţiei, ca în uimitorul poem Cântecele trupului, preamărire a iubitei, dar şi recunoaştere a neputinţei de a accede până la capăt în interioritatea celuilalt, rămasă, pentru totdeauna, o taină de nepătruns. E o sondare a arhitecturii trupeşti, întrepătrunsă de spaime, de ezitări: "Fluidele corporale, mai/ Nimic, dar te roade spaima/ De nişte biete zdrenţe din vis. ş...ţ Ce fiinţe trăiesc în adânc? Poate că la fund se adună/ Vietăţi microscopice oarbe, sub o stâncă,/ Printre peşti fioroşi viu coloraţi,/ Sufocaţi de indignare".

Deşi atotprezent, simţământul de a fi fost smuls din Budapesta nu este generator de suferinţă, ci, mai degrabă, constituie un prag trecut cu eleganţă, dincolo de infernul totalitar. O spune în poemul Ospiciu, care subsumează lumea alienării uneia a libertăţii interioare şi a diferenţei acceptate senin, a gândului insurgent, rebarbativ faţă de mediul constrângător: "E de ştiut că ospiciul are curaj./ E de ştiut că ospiciul are convingeri şi le respectă. (...) E de ştiut că ospiciul eliberează fiinţa./ E de ştiut că ospiciul te lasă să crezi absolut tot ce vrei./ E de ştiut că ospiciul primeşte pe toată lumea./ Ospiciul e un loc ca oricare altul, oamenii vin şi pleacă./ Ospiciul nu sperie pe nimeni, murim odată şi-odată./ Ospiciul nu e fatal: mergi acolo de dragul de a merge./ Ospiciul nu are nimic trist în el: cât despre lacrimi şi scrâşnet de dinţi, nu-i mare lucru./ ospiciul nu are de-a face cu nebunia, el e normalitatea ca regulă". Însăşi cultura întruchipează permanenta şi necesara schimbare de canon, străbătând clandestin epocile, sub masca nebuniei: "Cultura e nebunia pe care toţi o moştenim". Ospiciul e, în fond, o metaforă a lumii relativizate, în care orice se poate preface în opusul său şi este deci de supus îndoielii exploratorii, cercetării atente. În această lume fără reguli e bine să te obişnuieşti cu viaţa, ca în interiorul unui creuzet unde nu ştii ce se va alege, "să rămâi pentru totdeauna în Casa Domnului Dumnezeu/ cu profetul, poetul, piticul, învăţatul şi focul".

Amintirea Budapestei natale nu e nici ea mai mult decât un instantaneu impersonal, o simplă imagine nepieritoare, suficientă sieşi: "Nu pare/ Să lipsească nimic. Totul va rămâne. Lumina aleargă/ De una singură, ca şi cum n-ar locui nimeni acolo" (Fotograf de meserie, la nuntă, Budapesta). Tristeţea locului, scăldat în lacrimi, conţine totuşi o nemişcare vibrantă, gata să-i ofere oricând un înţeles nou. De altfel, poetul e conştient că în viaţă e insuficient să operezi cu categorile intelectului, să trasezi limite între bine şi rău.

Un scepticism fundamental bântuie poemele lui George Szirtes. Propriile spuse sunt, din nou, revelatorii: "Sentimentul meu este că Ťeulť meu, cât sunt eu de conştient de el, pluteşte peste toate, detaşat. Fiinţa mea fizică e departe de a lăsa această impresie, dar mai cred că ceea ce am devenit - interfaţa - e un proces intelectual. Fiindcă sunt aşa de nesigur pe substanţa mea, mă feresc să fac o poveste din această substanţă. Sunt sceptic în ce mă priveşte. Intuiesc că e esenţial pentru mine să-mi păstrez scepticismul". Acest scepticism nu-l împiedică însă pe poet să fie un apărător al firii. El schiţează, în plină iarnă, o orhidee, pe care o compătimeşte, dar ar dori-o protejată în spaţiul sufletului: "Floare solitară cu tulpina prelungă, sărmana de tine,/ Nu ţi-e greu pe lume?/ Dacă ai fi creaţia mea, ai putea creşte/ Pe hârtie nereciclată, la adăpost de ploaie şi frig". (Tablou cu orhidee). Nevoia de protecţie este esenţială, iar poetul atrage atenţia asupra fragilităţii iubirii: "Sub gheaţă răcneau peştii la pruncii proaspăt/ Înecaţi. Balenele plescăiau şi îşi strigau/ Dezaprobarea. Vietăţi cu colţi se// Dezlănţuiau şi, asemeni unor clădiri, se desluşeau/ Voci înspăimântătoare. Lumea părea să-i stea împotrivă,/ Glasul firav de copil era sortit pieirii,// Acolo, în regiunea arctică, e greu de supravieţuit,/ Toate, chiar şi iubirea, îngheaţă şi pier,/ Ori se frâng în două când se lasă noaptea cea lungă" (Copilul metaforă).

Într-un veritabil tur de forţă, Lidia Vianu a realizat, în această carte, un portret holografic al lui George Szirtes, descifrabil simultan prin traducerea creatoare şi spontană, vorbind din interiorul momentului genezic al poeziei, cât şi prin studiul percutant ori întrebările vii, stimulative, prilejuri de consideraţii esenţiale, profunde, din partea unui autor ce ştie să pună un diagnostic filosofic lumii contemporane.