Liviu Ioan Stoiciu, Substanţe interzise,
Editura Tracus Arte,
Bucureşti, 2012, 69 pag.

De la un volum de versuri la altul, poezia lui Liviu Ioan Stoiciu se distilează, se rafinează, dar nu se desparte de ea însăşi. Se poate observa, în timp, cuminţirea sintaxei şi fluidizarea discursului poetic. Rămân însă suficiente elemente prozodice şi stilistice pentru a nu se destrăma monograma recognoscibilă a poetului. Nici în Substanţe interzise, faţă de precedentul Pe prag (Vale- Deal), nu apar diferenţe semnificative, de formulă sau de substanţă a imaginarului.
Întâlnim, şi aici, o poezie dialogică şi colocvială, în care pluralitatea vocilor maschează, mai degrabă, o polifonie a eului, o autoreprezentare teatralizată a interiorului sufletesc, iar voroava ţărănească se îmbină, contrapunctic, cu termeni elevaţi, abstracţi, uneori de spiritualitate ocultă („spaţii malefice, energii ale câmpului lui mental”, „biocâmpuri”, „lumea particulelor elementare”, „câmp energetic emoţional” ş.a.). Tematic, Substanţe interzise este tot o carte a pragului, având ca poem emblematic Aştept aprobare: „Mă afund în interiorul meu, îngheţ de frig, dârdâi,/ pe zi ce trece mi se încetinesc mişcările,/ nu mai am nici un motiv să/ ies la suprafaţă. Mă rad, mă îmbrac frumos, nimeni nu/ bănuieşte cât de departe am ajuns./ Totul devenind anevoios de la o vârstă... N-am/ noroc să mă mai bucur de nimic, se/ apropie staţia. Aici mă aşteaptă o mică alinare. O ţigancă:/ faceţi magie neagră? Hai, conaşule,/ trezeşte-te. Aici e? (...)// Mestec, absent, grăunţe înmuiate în/ vin. Una câte una amintirile îşi/ dau duhul şi putrezesc. Îmi faci cu/ ochiul. Ura! Mă văd întins în pat. Plutesc/ la doi metri deasupra mea. Acum mor de cald,/ nu mă mai afund, acum mă înalţ. Şi tot aşa, până prind un/ moment de trecere, aştept aprobare”. Ţiganca aminteşte de ritul de trecere Dincolo, din nuvela eliadescă, dar nu este acesta singurul loc în care apar urme mitice, mai mult sau mai puţin acoperite de marame cotidiene, cu fine broderii ironice: paradisul de lângă corcoduşul înflorit, plin cu „pâini mari, albe, toată/ iarna” (Sunt în exces), unde se încinge o pomană de post (nu este chiar raiul lui Parpanghel, dar e tot cu mâncare şi băutură, iar cei adunaţi şi-au dat întâlnire prin telepatie şi pe o reţea de socializare!), o Evă „neruşinată”, visând să facă dragoste cu Dumnezeu, cutremurată de gândul putrezirii (O lăcustă), Călăuza („ai plătit, riscând să/ fii prins de poliţia de frontieră, care e gata// să te salveze de la moarte, în zori”), câinele galben (Nu vrea tradiţia). Zvonul celeilalte lumi se aude În plămâni (o Arheologie argheziană rescrisă blecherian), în şoaptele şi foşnetele morţilor, se ghiceşte în mediatorii puterilor necunoscute (farmazoanele despre care se vorbeşte în Ia cutiuţa asta magică, Săru’ mâna, ţaţă) sau devine miraculos popular, de haz crengian (Ce hram porţi?). Liviu Ioan Stoiciu pare uneori că prezintă o ruralitate realist-magică, din frânturi de memorie autobiografică, însă universul acesta poetic este, în esenţă, efectul unei narcoze thanatice. Poemele Substanţelor interzise sunt, de fapt, nişte puneri în scenă cu recuzită funebră, cu elemente de ceremonial (Să fie primit), nişte exerciţii de „murit”, de amuşinat, palpat, probat starea de moarte: „Îţi întrerupi respiraţia până/ cazi desfigurată. Mai departe numai/ Dumnezeu ştie încotro ai s-o iei. O/ sursă de lumină se deschide deasupra ta” (Ajunsă la o margine), „Parcă se simte mort un pic/ nu mort, ci/ dematerializat, înainte de soroc, îmbătrânit brusc, nu se/ poate, e beat? Vede cum îl boceşte fosta/ iubită, cu părul despletit” (Vasile), „Umblă cu capul spart, nu i se mai închide rana, nu înţelege –/ eu vă recunosc, voi de ce nu mă recunoaşteţi?” (A dat alarma), „nu mă mai/ mirosi – n-am murit? M-am/ stricat?” (M-am stricat). Moartea nu devine niciodată un opiu adormitor, paralizant, ci un drog excitant al imaginaţiei poetice, un logos spermatic: în scurgerea monotonă a zilelor, „Moartea/ mai presară puţină pudră magică...” (Iarba elefantului), „moartea ţine în gură sperma/ unui zeu ros de lanţ” (Prins).
Substanţe interzise nu este un volum de versuri născut din angoasa morţii, ci din nevoia evadării din sine însuşi, a găsirii unei căi de acces către inconştientul colectiv, către fluxul energetic al Universului. S-ar putea spune, de aceea, că moartea joacă rolul stimulului erotic. Cum îndrăgostitul inventează în neştire scenarii mirobolante dintr-un bob de mister (apropo de acest lucru, merită amintită descrierea fabuloasă a femeii din Tânjeşti), tot aşa Liviu Ioan Stoiciu scrie despre moarte, încercuind-o locvace, de la însemnele exterioare spre o viziune din „interiorul” ei.
Omogenă, fără rupturi stridente de nivel valoric, Substanţe interzise este o carte bună, dar nu cea mai bună a poetului.