Autoare din Basarabia, Radmila Popovici cultivă o poezie a feminităţii. Acum, cînd în cîmpul ultraemancipat al douămiismului predomină formula unisex, vedem în producţia d-sale o discretă notă de conservatorism. Un conservatorism de ordin moral, întrucît scriitura poetei, dezinvoltă, cu un ritm sincopat, cu pofta fragmentului ce se autonomizează, nu comportă nicio întîrziere pe cadranul liric.
Unele motive perene sînt aşa-zicînd recondiţionate, altele sînt introduse pe cale de contingenţă. Impresia generală e cea de omogenitate a unui tip al sensibilităţii placate pe o imagistică spontană. Un graţiosinfantil joc cu păpuşile apare tras în cercul unei fantezii care-l face relevant: „minciunile păpuşi/ de hîrtie mă/ privesc cu ochii/ scoşi// le desenez cu/ creion albastru pe/ chipuri zîmbete/ rectilinii/ obtuze încovoiate/ reduse la absurd/ dintr-o mişcare/ neînsemnată a/ mîinii// sunt cea mai iscusită/ păpuşăreasă/ a e(v)ului meu/ ars în/ sine” (sare pe rană). Întorcîndu-se spre propria-i copilărie, poeta consemnează un alt joc, trist de data aceasta, cel de-a îndoctrinarea silnică: „mă văd pe la şapte ani/ împinsă şi eu de/ învăţătoarea noastră să recit/ în mijlocul careului/ despre lenin/ şi cum îmi îndrept chipiul/ şi încep a cînta:/ «bade, bade/ şi iar bade…»” (între două case). Să reprezinte conştiinţa feminităţii un mod de rezistenţă în circumstanţele unui mediu neprielnic? Nu e imposibil. Radmila Popovici îşi poetizează prelungit propria anatomie, nu fără aluzii la primejdii potenţiale: „din ce în ce mai/ adîncă setea/ umezeşte buzele/ prăpastiei// degetele de la picioare/ înfiorate de marele/ naufragiu/ strigă s.o.s.// numai capul/ bucuros să atîrne/ pe undiţa/ imposibilului/ dă ochii pe/ spate/ big bang” (emisferele proaspăt însorite). Pentru ca finalul să consemneze şansa supremă a fertilităţii într-o încadrare filogenetică: „morţii învie să audă/ geamătul prelung al/ procreaţiei”. Luîndu-şi avînt pe calea aleasă, autoarea ajunge a practica un soi de gimnastică poetizată. Asistăm la un balans aidoma mersului pe sîrmă, la o echilibristică a greutăţilor ideale. Un simbol al efortului expresiv, compensat prin sine însuşi: „pe firul de păr/ merg/ cu bîrna din ochi/ în mîini pentru/ echilibru// tîmpla stîngă/ plină cu vîrf/ de poeme/ tanka/ aruncă/ din cînd în cînd/ din greutate/ făcîndui în ciudă/ celeilalte/ mai introvertite/ şi foarte zgîrcite/ la zîmbet” (vocile interioare). Confesiunile sînt visceralizate, dobîndind contururi corporale, pulsiuni fiziologice: „mă strîng în pumn/ pînă simt că ţîşnesc/ printre degete/ ca şi cum/ m-aş avorta pe/ mine însămi/ din cauza unei boli/ fatale” (rescriemă). Sau: „mi-am scos/ pielea am pus-o/ la spălat/ am adăugat un/ pumn/ de cenuşă/ de portocal// să vezi ce bine o curăţă/ pe dinăuntru” (noul trup). Printr-o extensie a percepţiilor imanente, poeta îşi vede pretutindeni trupul: „ai grijă nu te speria de/ bolovanul ăla hodorogit/ rostogolindu-se/ prin praf/ e doar capul/ meu” (fotografii zdrenţe inele). Ambianţa se corporalizează frecvent, capătă identităţi organice: „să adorm pînă/ mă va pălmui/ o altă/ lumină (…) norii se tîrăsc/ cu limbile scoase” (seceta se amînă). Relaţiile cu materia poartă amprenta unei feminităţi de-o senzualitate castă: „azi vivi mi-a spus că apa/ e oglinda soarelui/ dac-o atingi cu/ numai un vîrf de deget/ începe/ să plîngă/ bunică apa plînge/ aşa-i/ că îngerii vorbesc/ prin gura copiilor” (lumînări secrete). Aici transpare o dispoziţie maternă. Poeta îşi ia în braţe tatăl care plînge şi-l leagănă ca pe un prunc, îşi cheamă copiii născuţi, ca şi pe cei pierduţi, înapoi în pîntecul său, unde ar putea convieţui armonios, şi-L vede în aceeaşi rază emoţională pe Atotputernic: „dumnezeu/ ca un prunc ne/ visează mamă/ şi/ tată” (dumnezeu ca un prunc). Interesant că, în aceeaşi mişcare a umilinţei voluptuoase în faţa somptuosului spectacol cosmic, fiinţa feminină renunţă la cochetă- ria-i habituală, spre a se uimi. Spre a se reculege printr-o solitudine extatică: „dacă ar exista/ un martor ar urmări/ cu uimire acest/ masacru/ în singurătate să vezi/ ce rochie cu trenă/ port smulsă de undeva/ din tenebre (…) e de o eleganţă uluitoare/ singurătatea mea/ îmi cuprinde umerii/ îmi dă încredere” (cheia sub covoraş). Un minimalism al unor trăiri dibuitoare, de-o sfioasă incertitudine, e asortat cu un existenţial pururi generos: „tălpile pe podea/ reci ca de obicei se tem/ să calce/ nu cumva să strivească/ lumile microscopice” (toate la locul lor). Tinzînd totuşi spre cristalul mistic al expresiei: „am toate simptomele/ cristalizării/ acoperă-mă cu/ rugăciuni” (noul trup).

Radmila Popovici: intimatum, Editura Vinea, Bucureşti, 2014, 186 p.