Evocările mele conţine întîmplări care nu se derulează cronologic, ci aşa cum ies la iveală, după cum mi le amintesc, odată mai pregnant, altădată consemnînd la întîmplare ceea ce a căpătat forţă mai multă şi un conţinut apărut cu o semnificare mai bogată de trăiri, demne de a fi evocate la un moment dat.
          
Devotata Roza consemnează cuvînt cu cuvînt ceea ce eu dictez şi se creează în adîncul imaginaţiei mele devenită vie, activă, resuscitată din adormirea ei, împodobită de originalitatea expresiilor grăitoare, care se ivesc din vorbirea mea spontană, încărcată de metafore, pe care o transmit ei cu ochii închişi, fără nici o eludare a vreunei expresii ce îmi aparţine, alcătuind rememorarea unor trăiri din trecutul meu.
          
Transplantată din vechiul burg transilvan, adaptarea mea la viaţa trepidantă a Capitalei a durat mulţi ani. Rapiditatea cu care se desfăşura viaţa în general, o receptam de departe, închisă în interiorul proaspetei mele căsnicii, desfăşurate într-un anumit ritual. În vremea aceea întreaga capitală se pregătea cu frenezie să evadeze la munte sau la mare. La modă devenise Balcicul care căpătase notorietate şi datorită reginei Maria, care îşi petrecea vacanţele în reşedinţa ei estivală de acolo.
          
Se ridicaseră pe malul aşezării dobrogene clădiri pitoreşti şi altele extravagante ca arhitectură, ca acea casă care reproducea forma unui vapor. În special artişti, pictori sau persoane care făceau parte din mondenitatea Capitalei ocupau însoritul ţărm al Balcicului aşezat sub straja promontoriului existent la o apreciabilă distanţă de ţărmul mării. Bineînţeles am pornit şi eu spre staţiunea care zumzăia ca un stup de albine. O noapte întreagă am călătorit cu trenul care gemea de călătorii estivali. Legănată de roţile elegantului vagon de dormit, am împărţit cuşeta cu fetiţa mea şi guvernanta ei. Mergeam spre o ţintă necunoscută pînă atunci dar atrăgătoare. Din gara Bazargic ne-a luat un autobuz şi ne-a lăsat într-o gară mică de pe peronul căreia ochii mei au desluşit marea. Totul era miraculos. Lumea, oamenii, expresia lor, graiul lor, totul făcea parte dintr-o arie geografică inedită. Lumea circula prin aşezarea orientală, curgînd ca un rîu în jos spre plaja mării. După 3-4 ore de popas sub forţa strălucitoare a soarelui, urcam osteniţi drumul care ducea spre centru. Mulţimea producea un zgomot specific plin de voioşie, de bucurie, unii se adăposteau la umbra restaurantului al cărui nume l-am uitat, sau în vilele cochete şi răcoroase. La vremea aceea vacanţele ţineau mai mult de o lună de zile. Mi-am petrecut vacanţa estivală a acelui an 1932 în compania fetiţei mele şi a guvernantei molipsită de excitaţia pe care i-o producea prezenţa mării şi a întregului ambiant de care se plîngea. În vreme ce grupuri de vilegiaturişti veniţi cu prietenii umblau de colo colo într-o nonşalanţă de rai, eu mă plimbam singuratică în acelaşi spaţiu, cam la fel ca în casa de la Bucureşti, o izolare totală de orice contact cu cineva. O conversaţie obositoare dusă cu guvernanta, o atentă îngrijorare faţă de fetiţa mea care mereu mă reclama şi mă solicita, atît, şi mai mult nu. În Balcicul plin de atîta viaţă şi tinereţe eu rătăceam singură.
          
În acei ani perimetrul vieţii mele bucureştene era acelaşi oriunde m-aş fi aflat. Purtam în mine visuri, închipuiri şi imaginări ale unor întîmplări create de izolarea mea constrînsă, care nu se încheiase în cei 2-3 ani de căsnicie. Într-un caiet al meu în care de mulţi ani începusem să-mi consemnez visurile, fantezia mea clădise posibilităţi inimaginabile care erau însoţitoarele mele oriunde m-aş fi aflat. În ambiantul confortabil al proaspetei mele căsnicii mă mişcam ca într-un joc de-a baba-oarba în care nu desluşeam nici o zare alta decît confortul meu mereu acelaşi. Cu vremea, atmosfera din jurul meu căpătase dimensiuni mai mari, viaţa mea devenise mai conştientă şi mai independentă prin experienţa rutinei zilnice, căpătînd o tentă de emancipare. Circulam prin Bucureşti, ca un călător temporar oprindu-mă înaintea vitrinelor bogat împodobite cu tot felul de obiecte furnizate de bogăţia Occidentului. Dispăruse din peisajul Căii Victoriei grădina Oteteleşanu, căreia îi luase locul uriaşa clădire a Palatului telefoanelor. Magazine noi etalau mărfuri de calitate prezentate în mod atrăgător. La umbra colorată a copertinelor apăruse ca loc de elegant popas apreciat de bucureşteni noul local pe nume Corso. Peste drum de el cofetăria Nestor devenise de mult un elegant lăcaş apreciat de burghezia bucureşteană. Pe mine mă interesau, la acel ceas, apariţia ultimelor romane ale scriitorilor prezentate în vitrinele librăriilor. Fantezia mea se hrănea cu subiecte iscate de lectura lor. Devenise pentru mine o hrană zilnică. Timpul meu se scurgea în ritmul nevăzut al ceasurilor petrecute în compania întîmplărilor înfăţişate de autori în care acţiunile se desfăşurau fie pe malul mării, la Balcic, fie la Sinaia sau Braşov, fie în Bucureştiul care îmi rămînea necunoscut în înfăţişarea lui reală. Eram de fapt o străină, în capitala în care nu aveam relaţii. Aveam timp imens de mult pentru a trăi cu toate personajele care mobilau la vremea aceea perimetrul creativ al scriitorilor. Orice nouă apariţie a vreunei cărţi însemna pentru mine o experienţă pe care n-o făcusem. Caietul meu se umplea cu realizări născocite de o fantezie lipsită de o experienţă reală. Imaginam drame, întîmplări, suferinţe sentimentale, eşecuri inspirate mai ales de lecturi, de experienţele senzaţionale ale altora. Mi se părea că toţi scriitorii din lumea asta mi-au luat-o înainte, că toate întîmplările din cărţile pe care le citeam, au fost epuizate de alţii. Aveam timp să gîndesc, să visez, să imaginez în răstimpul cît fetiţa mea era plimbată în Cişmigiu sau în grădina Icoanei sau aiurea în grija guvernantei pînă ce îndatoririle mele de tînără căsătorită erau reclamate de soţul meu întors de la serviciu. Am călătorit în multe ţări ale Europei, în primii ani ai proaspetei mele căsnicii, însoţindu-l pe soţul meu în diferite delegaţii cerute de slujba pe care o avea, purtînd cu mine balastul unei nostalgii a ceva ce nu se putea împlini niciodată. Mărturiseam tot ce mă preocupa în imens de multe pagini scrise cu febrilitate juvenilă, în aşteptarea unei întîmplări, care de fapt era o utopie. Caietul meu se îmbogăţise cu timpul cu alte scenarii pe care imaginaţia mea le crea de data asta alimentată de o contribuţie mai laborioasă dar tot atît de inutilă în ceea ce priveşte realizarea unui vis. Pe firmamentul bogat în apariţii literare, tocmai apăruse romanul Tinereţe al Luciei Demetrius, care însemna pentru mine un fel de salt îndrăzneţ, o posibilă realizare a visurilor mele dintotdeauna, un îndemn eroic de a mă avînta cu toată forţa mea în volbura plină de atracţii a unei realizări, a unei victorii pe care trebuia să o cîştig. Visul meu nu-şi pierduse forţa, spectacolul plin de atracţii pe care capitala îl oferea locuitorilor ei nu mă depărta de ceea ce toată viaţa jinduisem încă din tinereţea mea lipsită de experienţă. Eram ca un rîu, care şerpuia ascuns sub albia lui săpîndu-şi drumul cu îndrăzneală şi stăruinţă.
          
În această vară a anului 1937 ocupam un apartament pe strada Sandu Aldea într-un cartier aflat lîngă Şcoala de Agronomie, liniştit, cu o grădină largă cu un spaţiu mare, rezervat fetiţei mele şi guvernantei ei. Inaugurasem noul apartament cu o mobilă nouă realizată de faimosul Găietan, fostul iubit al doamnei Leonida, o vestită frumuseţe a Capitalei, la ceasul acela. Crima săvîrşită de el stîrnise vîlvă în capitală. Fiind pedepsit cu cîţiva ani de închisoare, învăţase o meserie şi devensie unul din cei mai de seamă tîmplari de mobilă aleasă. De-abia întoarsă din vacanţă la sfîrşitul acelei veri, intrarea în posesia noii mele garnituri de mobilă era un prilej de preocupare. Dincolo de ferestrele noului meu apartament, zăream tăcutele vilişoare înşirate de-a lungul liniştei străzii a cartierului. Nimic nu se schimbase în desfăşurarea vieţii vecinilor din dreapta vilei de peste drum şi nici în peisajul aparent imobilizat. O linişte letală părea că înghiţea strada noii mele locuinţe. Totul era calm, imuabil şi lipsit de inedit, nimic nu avea forţă să aducă vreo schimbare în peisajul molcom al apartamentului.
          
În acea dimineaţă, m-am aşezat curmeziş în confortabilul pat care ocupa un perete întreg, răsfoind paginile ziarului "Dimineaţa" cu totul întîmplător, fiindcă evenimentele notate în paginile lui nu mă interesau. Şi deodată interesul meu se trezi ca dintr-o amorţeală la perceperea unui articol din pagina a doua: 20 de ani de activitate literară sărbătoriţi de marele critic E. Lovinescu. Nu ştiu dacă în momentul în care consemnez acest eveniment îmi amintesc exact titlul articolului din ziarul "Dimineaţa". Desigur, au trecut de atunci peste 70 de ani, dar el răspunde şi astăzi cu prospeţime unei stări afective pe care o păstrez în inima mea. Semnau acolo, autori importanţi. Am parcurs cu febrilitate, fiecare rînd ale unor mărturisiri care vădeau afecţiune, preţuire, ale unor amintiri mai vechi sau mai recente legate de E. Lovinescu, de ceasurile petrecute în cenaclul condus de el, ani de-a rîndul. Mi se părea că găsisem calea unui drum rîvnit din ascunsele mele fibre, care s-au trezit la un potenţial de viaţă gîndit, visat în alcătuirea tainică a fiinţei mele. Tulburarea mea era imensă. N-aveam cui să o împărtăşesc şi simţeam că mă sufoc de puterea ce părea că a izbucnit în mine. M-am ridicat de pe pat încărcată de o greutate incomensurabilă. Înaintea mea sta o hotărîre esenţială plină de răspundere, ivită magic în mine.
          
"Trebuie să merg la Lovinescu", mi-am şoptit. Purtam în mine povara unei hotărîri inflexibile. Eram ca un condamnat în momentul în care avea să îi cadă capul sub butuc. Hotărîrea mea părea o sentinţă de care mă speriam. Cum să îndrăznesc, să caut adresa marelui scriitor, să sun la uşa lui şi să-l rog să mă asculte? De ce să mă asculte?, mă întrebam încercînd să-mi imaginez posibilul, refuz. Ce eram altceva decît o tînără doamnă, care visa şi care putea stîrni o nedumerire penibilă. N-aveam altă armă decît îndrăzneala poziţiei mele sociale. În acel sfîrşit de vară, am căutat numele lui E. Lovinescu în cartea de telefon, l-am găsit, am format numărul şi glasul meu a alcătuit cîteva cuvinte rostite cu un aplomb pe care nu mi-l cunoşteam. Tonul meu sigur produse o impresie falsă în urechea lui E. Lovinescu. Mă confundase cu o veche cunoştinţă a lui şi convorbirea telefonică se înfiripă pe un diapazon nedorit. Îmi amintesc cu o claritate luminoasă, momentul în care am urcat scările pînă la etajul I al blocului aflat pe bulevardul Elisabeta, parcă zburînd, unde se mutase de curînd E. Lovinescu. Am sunat la uşă şi m-am trezit înaintea unui bărbat de peste 50 de ani, într-o largă încăpere plină de rafturi pe care se înşirau rînduri de cărţi frumos orînduite. Peste puţină vreme au venit Tudor Vianu, poetul Ion Barbu şi Şerban Cioculescu. Lovinescu mă prezentă noilor sosiţi pentru care eu, bineînţeles, nu eram mai mult decît o tînără doamnă necunoscută primită în biroul marelui critic. Memorabil rămîne pentru mine momentul în care Lovinescu m-a poftit să iau loc în fotoliul aşezat în faţa mesei sale de scris, în timp ce inopinaţii musafiri îşi luară rămas bun de la amfitrionul pe care au crezut că l-au deranjat probabil într-un moment nepotrivit. După plecarea lor, am deschis caietul cu care venisem şi am început să citesc cîteva pagini. Lovinescu asculta cu interes cele ce eu citeam cu un glas care se lupta să înlăture emoţia de care eram cuprinsă. După zece sau mai multe pagini pe care le citeam cu glas din ce în ce mai sigur, E. Lovinescu se ridică în picioare şi spuse cu gravitate cîteva cuvinte care m-au emoţionat profund:
          
- Sunteţi o scriitoare, am auzit ca într-un vis rostirea plină de gravitate a maestrului. Ochii mi s-au umplut de lacrimi de bucurie apărute pe marginea genelor, lacrimi pe care încercam să le ascund sub borul pălăriei mele. Această primă vizită a mea la E. Lovinescu a fost povestită de critic la peste un an de la săvîrşirea ei, într-un amplu articol dedicat primului meu roman, tipărit în 1939. Amintesc că acest articol a apărut în volumul Aqua-forte, reprezentînd un pronostic şi pentru creaţia mea viitoare, pentru izbînda din anul 1943 prin apariţia romanului intitulat Beznă, premiat de Academia Română şi pentru celelalte romane apărute de-a lungul anilor, pentru epopeea istorică a Vlaşinilor apărută după mai mult de 20 de ani de la dispariţia prematură din viaţă a lui E. Lovinescu.
          
Ca un corolar al felului în care Lovinescu înţelegea să sprijine, cu discreţie, afirmarea unui nou scriitor, a fost invitarea la o şedinţă a cenaclului "Sburătorul", în care urma să citesc, a directorului editurii "Socec", domnul Ocneanu. Atunci nu mi-am dat seama de importanţa acelui moment creat de invitaţia făcută de E. Lovinescu directorului editurii "Socec". Mă întreb astăzi cîte gafe voi fi săvîrşit în atîţia ani de viaţă, neînregistrînd adevărata valoare a întîmplărilor.
          
La două zile de la acea şedinţă, directorul editurii "Socec" îmi adresă o scrisoare prin care îmi cerea să-i comunic data cînd pot depune manuscrisul romanului la a cărui lectură asistase. Am fost tulburată. Mi se cerea să depun în cel mai scurt timp manuscrisul romanului din care eu nu aveam mai mult de 20-30 de pagini scrise. Lovinescu mi-a explicat că mă aflu în faţa unui contract ce trebuie onorat. Trebuia să mă apuc de scris. În vremea aceea mulţi scriitori se izolau la Sinaia sau Braşov unde puteau să creeze nestingheriţi. Am plecat în acea toamnă la Braşov în ideea de a mă izola într-un loc în care să nu fiu tulburată de alte preocupări decît aceea de a scrie romanul, pe care editura voia să mi-l publice. Aflasem că şi Hortensia-Papadat Bengescu avea obiceiul să se retragă la o pensiune din Braşov pentru desăvîrşirea celui mai recent roman intitulat Rădăcini la care scria. Întîmplarea a făcut să mă trezesc într-o pensiune ai cărei proprietari la ceasul acela erau în vacanţă. Clădirea pensiunii care vara atrăgea multă lume, acum, în pragul toamnei, rămăsese pustie de vizitatori. M-am trezit într-o încăpere străină, fără zgomotul vreunei uşi deschise la întîmplare, într-o monotonie dezolantă şi descurajantă. Dar ceea ce ştiam era faptul că trebuia să scriu o carte. N-aveam plan,n-aveam idei, n-aveam inspiraţie, personajele la care gîndisem în multele mele ore de tainică meditaţie pieriseră cu totul. Şi totuşi trebuia să scriu. Am creionat în fuga condeiului posibile conflicte sufleteşti pe care le înşiram cu febrilitate. Părea că împlineam o muncă silnică pe care trebuia să o duc pînă la capăt. Orele de dormit se transformaseră în timp de meditaţie, iar orele de creaţie se înjghebau cu greutate. Materialul creator totuşi creştea ca aluatul pus într-o copaie, la dospit, transformîndu-se în episoade ce-mi apăreau cînd strălucitoare de inedit, cînd pline de farmecul unor trăiri sufleteşti imposibil de realizat de eroii mei. La un moment dat am simţit că intru cu adevărat în stăpînirea conflictelor pe care le imaginasem pentru eroii mei. Eram în posesia lor, a dramelor petrecute într-un cadru în care răzbătea şi ceva din atmosfera Balcicului, a cărui amintire mă obseda. Le urmăream complicata traiectorie a simţămintelor de dragoste, de aşteptări, de visări, viaţa lor sufletească încîlcită. Umpleam paginile scriind cu tot mai mult interes, căci îmi simţeam eroii din ce în ce mai apropiaţi de mine, de viaţa mea reală. Îmi păreau tot mai apropiaţi de sufletul meu, de gîndirea mea, de năzuinţele mele, de singurătatea atîtor ani petrecuţi, de fapt, într-o falsă viaţă, cu false năzuinţe, în visări care aveau forţa creării unei identităţi care era a mea. De viaţa mea era vorba, povestită ca o mărturisire. M-am trezit că am realizat un roman real, cu personaje a căror taină o descifrasem mărturisind realitatea propriei mele vieţi. Am terminat romanul în cea mai austeră recluziune în care mă afundasem. Am încheiat drama eroinei mele cu o întoarcere la căminul lipsit de poezie dar sigur şi fără surprize. M-am întors la Bucureşti unde mă aştepta directorul editurii "Socec" căruia i-am pus în mînă manuscrisul ce urma să fie dactilografiat şi apoi editat în forma lui tipărită.

De atunci au trecut peste 60 de ani.

Aprilie 2003