Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Evocări spontane de Ioana Postelnicu


Într-o zi din vara fierbinte a anului 1930, am păşit pentru întâia oară în capitala ţării noastre. Am părăsit oraşul de baştină Sibiu şi m-am trezit într-un oraş cu totul străin de mine, la braţul tânărului meu soţ, proaspăt absolvent al Politehnicii de la Timişoara.

Nu ştiu pe ce străzi am umblat în acele zile ale debutului meu bucureştean. Nu ştiu nici cum am ajuns, după o călătorie cu autobuzul, într-un loc din afara Capitalei, care mi s-a părut a fi la marginea lumii. Am coborât. Dincolo de şosea se întindea un câmp neîngrădit şi pustiu.

În depărtarea şoselei care ducea spre Piteşti am desluşit o clădire singuratică, de partea cealaltă a drumului, ciudată în pustiul înconjurător. În acest pustiu ne-a întâmpinat un domn care ne-a firitisit pentru vizita noastră într-un loc ce avea pesemne o oarecare importanţă, dar eu nu-mi dădeam seama care anume.

După două zile, am repetat escapada noastră. Ne-a întâmpinat de această dată un domn îmbrăcat în uniformă. Îl chema Simion, cum ni s-a recomandat. Era comandantul aeroportului Băneasa. El l-a informat pe soţul meu în legătură cu destinaţia acelei case singuratice, înfiptă în depărtarea pustie. Am priceput că de acolo se dirijau emisiunile primului post de radio al ţării noastre, prin agregatele care erau instalate în interior. Aceste amănunte tehnice totuşi nu m-au făcut prea curioasă.

M-am aşezat pe o bancă la umbră, aşteptând ca soţul meu să încheie conversaţia cu comandantul aeroportului Băneasa. N-am înţeles atunci că tânărul meu soţ avea o misiune însemnată în legătură cu acel obiectiv, plasat în acel loc neamenajat în vreun fel. În vremea aceea nu aveam o idee clară despre ceea ce reprezenta un absolvent al Politehnicii, nu ştiam să-l preţuiesc la adevărata lui valoare. Pe mine nu mă interesau decât cărţile, lecturile şi Facultatea de Litere şi Filozofie de la Cluj, pe care o părăsisem cu nostalgie, pentru a mă stabili la Bucureşti unde l-am urmat pe tânărul meu soţ.

M-am trezit că soţul meu era deja angajat în plină activitate specifică, trudind din greu împreună cu alţii la o construcţie pe care eu nu o înţelegeam.

L-am văzut dând ordine unui grup de muncitori care începuseră să construiască ceva ce părea să necesite o participare atentă şi poate plină de riscuri. Toate acestea le-am receptat stând pe bancă la umbra clădirii modeste a aeroportului Băneasa.

După o zi de muncă intensă echipa de lucrători şi mecanici aflată pe terenul aeroportului a reuşit să ridice în picioare, cu ajutorul unor chingi de sprijin şi al unor aparate numite vinciuri, un stâlp uriaş având în vârf o antenă. Acel stâlp de antenă de la Băneasa a fost prima realizare în domeniul comunicării radiofonice efectuată în cadrul Aviaţiei Civile al cărei proaspăt angajat era soţul meu. Această construcţie al cărei rost la început nu l-am înţeles, trezise satisfacţia şi admiraţia comandantului aeroportului, care l-a felicitat pe soţul meu pentru reuşită.

Specializarea în tehnica radiodifuziunii i-a conferit soţului meu titlul de specialist în comunicare radiofonică, un serviciu special în Aviaţia Civilă, a cărui importanţă a crescut pe măsura dezvoltării acesteia. Radiodifuziunea crescuse, se întărise, căpătase spaţii de emisie în eter pentru care militau diferiţi specialişti în domeniul aviaţiei, al telefoniei, al marinei, al poştei şi al altor instituţii de stat. Programele primului post românesc de radio, inaugurat înainte cu doi ani, luaseră amploare. Radiodifuziunea română devenise deja o forţă şi specialiştii din acest domeniu obţineau succese din ce în ce mai importante. Interesul pentru emisiunile radiofonice crescuse şi în câţiva ani fiecare instituţie a statului avea un serviciu propriu de radiodifuzare. Pe cer apăruse o încrengătură de antene care răspândeau glasul omenesc, transmiţând în lumea întreagă cultura, ştiinţa, muzica, informaţii despre evenimente care se precipitau şi deveneau din ce în ce mai agresive, ştiri din toate colţurile pământului.

Dacă în 1928 Radiodifuziunea Română avea un modest post de transmisie, după zece ani de activitate neîntreruptă îşi câştigase un loc al ei în constelaţia herţeană a undelor. Inginerii români specialişti participau la congresele de specialitate care se desfăşurau anual în diferite ţări ale Europei sau de pe alte continente, ca reprezentanţi ai diferitelor instituţii de stat specializaţi în radiofonie.

Zece ani de zile soţul meu a condus serviciul de radiofonie al Aviaţiei Civile, îngrijindu-se de acurateţea tehnică a emisiunilor care luaseră o amploare inimaginabilă. Aparate de toate modelele începuseră să apară iar programele se diversificau şi îşi îmbunătăţeau necontenit calitatea, înfăţişând mişcarea culturală şi politică a vremii.

Aparatul cu galenă, atât de modest în anii de început, căpătase dimensiuni şi forme neaşteptate. Unele arătau ca nişte mobile preţioase în apartamente.

Emisiunile de la postul de radio România deveniseră o forţă, cum spuneam, fiind din ce în ce mai mult ascultate. Minunea de a capta într-o secundă un concert, o conferinţă, o piesă de teatru, o ştire de oriunde, doar prin manevrarea unui buton vrăjit, pur şi simplu fascina pe toată lumea. Între numele atâtor pioneri ai Radiodifuziunii Române se înscrie şi acela al inginerului Felix Pop, regretatul meu soţ, delegat timp de zece ani la toate congresele specialiştilor în domeniu care aveau loc în străinătate. Timp de zece ani l-am însoţit în călătoriile la aceste congrese unde a reprezentat ţara noastră.

În anul 1939 a avut loc al zecelea congres de radiodifuziune la care soţul meu a participat şi eu l-am însoţit, de această dată la Cairo. Am traversat Marea Mediterană cu Bricul Mircea, importanta delegaţie a Radiodifuziunii Române avându-l în frunte pe directorul acesteia, profesorul Dragomir. Am poposit în miraculosul oraş al piramidelor mai mult de o lună de zile, o experienţă de neuitat. La întoarcere am călătorit cu un vapor pe Nil şi apoi pe un canal paralel cu fluviul, până la Port Said. Nu mai ştiu cât a durat călătoria cu acest vapor dar îmi amintesc că am coborât într-un port, Elcantare, în plină mitologie. Ne-am continuat drumul spre ţară prin Palestina, într-un spaţiu încă mai plin de taine. Am străbătut Via Dolorosa, urmând drumul de calvar pe care a mers Iisus, arătând omenirii că el e Adevărul şi Viaţa.

Sunt, desigur, hiaturi în amintirile mele despre aceşti zece ani de periplu prin diferite ţări, curmaţi de începerea războiului care a schimbat atâtea lucruri în viaţa noastră. Nu-mi pot fi însă şterse din memorie amintirile legate de epoca glorioasă a începuturilor radiodifuziunii române, ale postului naţional de transmisie a cărui aniversare de 75 de ani a fost sărbătorită anul trecut aşa cum se cuvenea. Aduc aici şi omagiul meu celor care, în urmă cu zeci de ani, au izbutit prima mare izbândă tehnică în domeniul undelor herţiene, oameni care au trecut de mult în eternitate şi de ale căror înfăptuiri s-au bucurat generaţiile următoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara