Încercând să nu ia în seamă ameninţarea care planează ca sabia lui Damocles deasupra instituţiei – deoarece nu se ştie unde va mai funcţiona după vacanţă – Centrul Naţional al Dansului Bucureşti şi-a încheiat stagiunea, la sala Atelier a TNB, cu o lansare de carte şi un spectacol în premieră.
Într-un timp relativ scurt, de aproximativ o jumătate de an, domeniul coregrafic s-a îmbogăţit cu nu mai puţin de trei volume ce îi sunt închinate, două lucrări rezultat al unor cercetări din zona dansului autohton şi o traducere a uneia dintre cele mai importante lucrări de sinteză apărute în străinătate. Revista „Secolul XXI” – continuatoarea prestigioasei reviste „Secolul XX”, care ne deschidea în trecutele vremuri de restrişte ale regimului comunist o fereastră către cultura occidentală – a închinat, pentru prima oară, un număr întreg dansului, găzduit până acum în paginile ei doar parţial şi sporadic. Nr.1-11 pe 2010, intitulat DANS-DANS-DANS , bogat ilustrat, conţine o serie de studii de sinteză, dar şi altele axate pe reliefarea unor personalităţi ale dansului din toate generaţiile, unele texte scoţând la iveală informaţii inedite, cum ar fi corespondenţa Floriei Capsali cu Casa Regală a României. Un alt volum, de o valoare documentară inestimabilă, este cel scos de Cătălin Caracaş şi Vivia Săndulescu, Consemnări Coregrafice, Baletul Operei Naţionale Bucureşti, rezultat al unei cercetări pline de acribie, care scoate la iveală întreaga viaţă coregrafică a Baletului Operei, de la înfiinţarea instituţiei, în 1921, şi până în prezent, dar nu oricum ci sistematizat, în capitole privind Interpreţii, Coregrafii şi Creaţiile, la care se adaugă Invitaţii veniţi de peste hotare, Companiile străine venite în turneu şi Turneele Baletului Operei în străinătate. Şi, în fine, tot Vivia Săndulescu este cea care a tradus cartea lansată recent de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, Dansul în Secolul XX, de Isabelle Ginot şi Marcelle Michel, ediţia îngrijită de Vava Ştefănescu, director artistic al Centrului şi apărută la Editura ART. Cartea a cunoscut mai multe ediţii, ultima, Larousse, fiind din 2008 – deci o lucrare recentă, adusă la zi. Şi, în plus, nu este doar o simplă înşiruire informativă de şcoli, curente şi personalităţi, ci cuprinde şi ample comentarii, care pot orienta pe iubitorul dansului care o parcurge, ajutându-l să înţeleagă o serie de fenomene care s-au desfăşurat în paralel, într-un secol extrem de bogat dar şi de o diversitate care poate descumpăni. Anexele, şi ele binevenite, cuprind tablouri de ansamblu şi puneri în paralel ale marilor inovaţii ale dansului modern şi o bibliografie bogată. Din păcate, faţă de ediţia pe care o am eu, Bordas, din 1995, identică în ce priveşte textul, s-a renunţat la o tot atât de interesantă cronologie comparată clasic/modern din secolul XX şi la încă alte câteva mici subcapitole, gen dicţionar, cuprinzând Coregrafii contemporani din Franţa (şi trei sferturi dintre ei au fost în turneu în România după 1990, deci ne erau familiari), precum şi Marii Coregrafi de pretutindeni şi Marile Opere Coregrafice. Deşi apariţia cărţii în limba română a beneficiat de susţinerea Programului de sprijin pentru publicare lansat de Culturesfrance/Ministerul Francez al Afacerilor Externe şi Europene, nu au existat totuşi fonduri suficiente pentru a se putea publica şi imaginile cărţii. Dacă acestea sunt dezavantajele, în schimb, ediţia românească, cu o margine albă a paginii, lată, în care îţi poţi face propriile notaţii, are în plus nişte note marginale (altele decât notele textului franţuzesc, din josul paginilor ), note datorate parţial traducătoarei, parţial editurii, care cuprind succinte explicaţii binevenite pentru cititorul român şi chiar trimiteri la site-uri unde pot fi găsite filmuleţe cu artiştii respectivi sau actualizări chiar de ultimă oră. Numai că acest lucru nu este consemnat în carte, cititorul putând crede că şi aceste note aparţin textului originar. Faptul era consemnat, alături de alte informaţii, absolut necesare la o reeditare, într-o prefaţă a traducătoarei, care, în mod neprofesionist, a fost eliminată. Dincolo de aceste mici rezerve, cartea devine din acest moment un material indispensabil oricărui elev al unui liceu de coregrafie sau oricărui student al facultăţilor de Coregrafie din cadrul universităţilor de stat sau particulare din ţara noastră. Şi nu mai puţin un bun călăuzitor pentru orice iubitor al artei dansului.
În aceeaşi seară, a avut loc şi premiera spectacolului Tentaţia Sfântului Anton, în regia şi coregrafia Andreei Tănăsescu, din care mai văzusem un fragment, în avanpremieră, în cadrul serii închinate Pinei Bausch. Ca şi în cazul spectacolului Exil în pământul uitării, din 2009, coregrafa pleacă de la un text, de astă dată al lui Saint- Exupéry, şi tot ca în acel spectacol foloseşte mijloace scenice complexe, dansatori, actori, păpuşari, proiecţii şi, în plus, o scenografie mobilă. Dar asamblarea lor nu a mai avut coerenţa de atunci, spectacolul fiind foarte fragmentat şi excesiv de încărcat ca mişcare. E greu de urmărit mişcarea dansatorilor, actorului şi păpuşarilor (constructor şi coordonator marionete Ana Maria Crăciun), nu atât din cauza panourilor mobile (scenografia Codina Dusoiu, Elena Constantin, Ionuţ Mandrişcanu), care, nu numai că separă un tablou de altul, dar au propriul lor dans, amplificat excesiv în unele momente, ci, în special, din cauza suprapunerii peste toate aceste mişcări ale interpreţilor şi ale decorului a unor proiecţii multimedia realizate de Vali Chincişan, şi ele în mişcare continuă. Acest exces oboseşte, devenind de la un moment dat un supliciu vizual. Ca plastică coregrafică şi tensiune interioară, cele mai împlinite momente sunt două confruntări între bărbaţi, între Valentin Stoica şi Bogdan Cănilă şi între Valentin Stoica şi actorul - dansator Adi Nour, precum şi duetul din jurul unei mese al Biancăi Fota cu Valentin Stoica. De altfel, toţi dansatorii, cei deja numiţi, şi împreună cu ei Cristina Dijmaru, au interpretat întru totul adecvat partiturile de dans, dar compoziţia lor nu a mai avut consistenţa celei din spectacolul de acum doi ani, între altele abundent presărată, şi la sol şi în numeroasele prize aeriene, cu nenumărate deschideri în grant écart, mai mult acrobatice decât proprii dansului modern.
Dar, pe lângă spectacolul propriu- zis, cu rotunjimile şi asperităţile sale, în cadrul spectacolului coregrafic a mai avut loc încă un spectacol, care ne-a dat o strângere de inimă: toţi interpreţii au ieşit mai întâi la faţă de cortină să ne spună că au avut mari dificultăţi cu coregraful şi că vor dansa, totuşi, numai din respect pentru public. Nu cunosc nici o altă situaţie asemănătoare cu aceasta, nici la noi, nici pe alte meridiane. Afirmaţia „Am fost umiliţi” este foarte dureroasă pentru oricine ştie cât de solicitantă este prestaţia unui dansator, cu trup şi suflet implicat în ceea ce face. A instala o stare de tensiune între tine, coregraf, şi interpreţii tăi este o greşeală enormă, o anormalitate care poate duce la anularea creaţiei, căci coregraful şi interpreţii formează o echipă, care numai împreună pot duce opera la bun sfârşit. Este un subiect asupra căruia şi cei implicaţi, dar nu numai ei, e bine să se concentreze câteva clipe.