Stelian Tănase,
Elena Vijulie,
Dinastia, Editura:
RAO, 2017, 220
pag.
dinastia, o carte despre o epocă pe
care cercetătorii ei cei mai noi, Stelian
Tănase şi Elena Vijulie, o consideră
„cea mai fertilă din istoria României”. Epocă legată,
indislocabil, de prezenţa celor patru regi ai noştri:
Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai l. Fiecare
dintre domniile acestora furnizează cărţii de care
vorbim capitole individualizate, astfel cum le-a
configurat istoria prin evenimente şi personalităţi.
Dar şi marcate, aceste capitole, de multiple
convergenţe, de acele armonizări benefice, aş
spune, aduse la noi, vreme de aproape un secol,
de prezenţa monarhiei.
Departe de a promova vreun militantism
promonarhic, lipsit astăzi,
de altfel, la noi cel puţin,
de orice şansă,cartea
înfăţişează fapte şi promotori
ai acestuia astfel cum istoria
le-a reţinut. Este vorba,
desigur, de o istorie corectă
şi nu de aceea care, în
comunism, falsificase multe
desfăşurări din trecut, iar
pe altele de-a dreptul le
ignorase.
Cartea celor doi
literaţi şi istorici, Stelian
Tănase şi Elena Vijulie, îmbină în chip fericit
factologia cu tonalităţile narative, o narativitate
dinamică, menţinându-l pe cititor atât în
terenul istoriografiei, cât şi în acela al unei epici
antrenante. Este şi istorie, este şi literatură în
aceste pagini care ne mobilizează complex atenţia.
Interesează prin ceea ce comunică şi atrag prin
felul în care o fac.
Împrejurările determină, ca oricând şi
oriunde, felul şi direcţia în care evenimentele
decurg. La mijlocul secolului XIX, ideea aducerii
unui domn străin, „rudă cu marile monarhii
europene”, câştigă la noi mulţi adepţi, date fiind
nemulţumirile create de luptele interne pentru
putere (spre a vorbi ca azi). Filip de Flandra refuză
oferta care i se face, deschizând perspectiva
chemării unui Hohenzolern. Astfel se
apelează în 1866 la Carol, tânărul de 27 de
ani, fiul prinţului Karl Anton de Hohenzolern-
Sigmaringen şi al Josefinei de Baden. Vine
la Bucureşti incognito, un episod aventuros,
călătorind mai întâi cu trenul până la
Viena travesată cu o birjă, din nou cu
trenul până la Buziaş şi apoi pe Dunăre
până la Turnu Severin, de acolo cu poştalionul,
prin Craiova, prin Slatina, prin Găeşti-
Titu până la Bucureşti. Aici are loc înscăunarea ,
eveniment al istoriei naţionale marcat de arborarea
simbolicei coroane de oţel, dăltuită din metalul
unuia din tunurile capturate
mai târziu la Plevna. Ceremoniile,
marile desfăşurări
sunt evocate fără nicio emfază,
cu o expresivă simplitate
aproape tehnică, am
putea spune: „Ziua de 10
mai începe cu primirea
telegramelor de felicitare
din partea suveranilor Europei.
Se trag 24 de salve
de tun. Puţin după 10
dimineaţa, cortegiul
regal părăseşte Palatul
Cotroceni. La 12.00, cortegiul ajunge în
Dealul Mitropoliei, unde mitropolitul iese
înainte. Regele,regina, principele Leopold,
însoţit de Ferdinand şi Carol, intră în biserică
pentru a se închina”. Aceasta ar fi tonalitatea
dominantă a cărţii la care mă refer, de o expresivă
precizie, aş spune, în descrierile de cadru, în
reconstituirea convingătoare a unui timp care
poate fi considerat printre cele mai faste din istoria
României. Când se vorbeşte despre „la belle époque”
este denumit un climat la a cărui configurare
România acelor vremuri a participat efectiv şi
nu sunt motive de a trece acest fapt sub tăcere.
Cum totuşi se mai întâmplă, din reflex de modestie
sau din pură necunoaştere.
