Cele trei reprezentaţii care au încheiat ultima săptămână a Festivalului Internaţional de Dans BucurESTi-VEST, pe scena Teatrului Odeon, au fost două spectacole de dans contemporan şi un experiment cu public.
Dansatorul şi coregraful Jyrky Karttunen ne-a prilejuit o primă întâlnire cu dansul contemporan din Finlanda. El a prezentat două piese coregrafice, ambele pe colaje, alcătuite precumpănitor din muzică spaniolă. În prima, Digital Duende, interpretată de coregraf împreună cu dansatorul Teemu Kyytinen, accentul cădea pe partitura de dans a braţelor - probabil o influenţă a perioadei în care coregraful a lucrat cu Carolyn Carlson. În desfăşurarea coregrafică, o suită de mişcări unduitoare ale mâinilor în jurul capului, umerilor şi a părţii superioare a corpului reveneau ca un leitmotiv, iar mişcările treceau de la un interpret la altul sau se desfăşurau concomitent. Interesantă a fost şi cuplarea mişcărilor în ralanti a celor doi dansatori cu ritmurile alerte ale muzicii flamenco şi, de asemenea, regia de lumini realizată de Kimmo Karjunen.
A doua lucrare, Mr. & Mrs. Betlehen, nu a adus nimic nou ca gen de mişcare, a fost lipsită de consistenţă şi de legătură între părţile suitei de tablouri, iar asocierea unor croieli de costum de revistă, în culori stridente, cu altele asemănătoare unor haine oarecare, de stradă, în culori terne, a adâncit şi mai mult incoerenţa lucrării.
Felix Ruckert, conducătorul unei companii de dans din Germania, care îi poartă numele, a invitat tot publicul pe scena Teatrului Odeon, pentru a urmări de aproape sau pentru a fi părtaş la un experiment început în cadrul unui atelier care s-a desfăşurat la Bucureşti, în cadrul Festivalului. Spectacolul-experiment, denumit Ring, conceput de Felix Ruckert, era interpretat pe de o parte de doi membri ai companiei, Isabelle Fuchs şi Daniela Wedham, împreună cu un grup de dansatori şi actori români şi străini, din Grecia, Portugalia, Rusia şi Bulgaria, care participaseră la atelier şi, pe de altă parte, de 21 de spectatori, care doreau să intre în joc şi se aşezau pe 21 de scaune, dispuse în cerc. Lângă fiecare spectator era un interpret, care intra în relaţie cu primul, timp de câteva minute, după care trecea la următorul spectator. Interpretul antrena în mişcările sale şi pe spectator, făcându-l partenerul său pentru câteva minute, în termenii coregrafului, între cei doi născându-se un raport interactiv. Muzica live de ambient, de bună calitate, cu efecte electronice, compusă şi interpretată de Ulrike Haage şi Christian Meyer, cât şi regia de lumini, creiau o atmosferă de mister (de ritual, spun prezentatorii), marcată şi de un uşor erotism. �Îmblânzit� treptat, cu delicateţe, spectatorul accepta la un moment dat îmbrăţişări, apoi sărutări repetate pe tot corpul, după care era ridicat de pe scaun, antrenat în mişcări mai ample, pentru ca în final să i se cedeze lui iniţiativa mişcărilor cu partenerul-interpret, care se schimba mereu. Publicul, precumpănitor tânăr, dar nu numai, s-a arătat dornic de a intra în Ring. Când am plecat se desfăşura încă �jocul� celei de-a cincea serii de câte 21 de spectatori, fiecare serie consumând un timp de circa 35-40 de minute. Cei care l-au practicat s-au declarat a fi fost complet dezinhibaţi şi deloc deranjaţi de saltul făcut peste hotarul intimităţii. Ne întoarcem oare discret, sub mantia Terpsichorei, la societăţile altădată secrete, cu faţadă mistică şi substrat erotic, din Antichitate şi Renaştere?
În ultima seară a Festivalului am revăzut creaţia coregrafei Katharina Vogel, din Elveţia, intitulată Mândru să fiu aici şi prezentată în avanpremieră în toamna anului trecut. Perfect integrabil secţiunii EST-VEST, spectacolul este rodul colaborării coregrafei elveţiene cu compozitoarea şi cântăreaţa Kristin Norderval din Norvegia, prezentă pe scenă, apoi cu dansatoarele Mateia Stănculescu din România şi Inna Shvarts din Rusia, precum şi cu actorii români Dragoş Bucur şi Alexandru Jitea.
La începutul spectacolului, între numeroase lumini roşii, aşezate pe podeaua scenei ca pe pista unui aeroport, corpurile celor patru interpreţi păreau a pluti pe orizontală în stare de imponderabilitate, întrucât regia de lumini ascundea fâşiile de pânză, care-i susţineau în această poziţie. Când ei au coborât pe podeaua scenei, coregrafa a investigat, prin intermediul corpurilor lor, domenii de mişcare complet lipsite de spectaculos, ţinând de descoperirea propriei lor pieli şi musculaturi şi de relaţiile corpului cu mediul şi cu cei din jur: frigul care provoacă frisoane, o suprafaţă lucioasă, care obligă la alunecare, alăturarea celor patru corpuri în diverse poziţii, căutarea unui echilibru fragil, ciocnirea, îmbrăţişarea. Deşi, în general, în compoziţiile de dans contemporan nu apare vedeta, Mateia Stănculescu a dominat net aproape toate secvenţele coregrafice, prin plastica ei extrem de sugestivă. O contribuţie importantă la crearea atmosferei dorite, intimă sau misterioasă, au avut-o şi vocea şi efectele electronice create de compozitoarea şi cântăreaţa Kristin Norderval.
S-a încheiat, deci, o manifestare de amploare a artei dansului românesc contemporan integrat celui european. O manifestare care înseamnă o importantă deschidere, cu o mulţime de propuneri incitante, unele interesante doar prin propunere, altele împlinite şi printr-o realizare corespunzătoare.
La interviurile luate unor persoane din public de către televiziunea română, răspunsurile nu au fost prea entuziaste. Poate unele spectacole au şocat prin neobişnuit. Oricum însă, puţine au fost momentele de umplere a ochiului, minţii şi sufletului de bucuria pe care o aşteptăm, de fiecare dată, de la o creaţie artistică. Ceea ce trebuie însă admirat este faptul că artiştii nu ne-au minţit. Au reprezentat cu fidelitate căutările, deruta şi uscăciunea epocii pe care o trăim. Este adevărat, nu au reuşit să mute munţii din loc. Dar pentru aceasta ar fi trebuit să inspire din mediul ambiant o altfel de spiritualitate.
