Ştirea a căzut ca un trăznet în a treia zi a Tîrgului de Carte „Gaudeamus”, adică vineri 27 noiembrie. Am aflat-o cu cîteva clipe înainte de a prezenta, împreună cu Gabriel Liiceanu, volumul al treilea de la Humanitas al Jurnalului Monicăi Lovinescu. Oare mai e cazul să subliniez coincidenţa? În istoria noastră recentă, Monica Lovinescu şi-a legat numele de al postului de radio „Europa liberă”. Acolo au ascutat-o două generaţii, săptămînă de săptămînă, la Actualitatea românească şi la Teze şi antiteze la Paris. Nici o personalitate literară n-a înspăimîntat mai tare regimul comunist de la Bucureşti decît Monica Lovinescu. Nici cînd era criticată în New York Times, Le Monde sau Times, oficialitatea ceauşistă nu reacţiona mai violent. Şi, iată, aniversînd-o pe Monica Lovinescu şi lansîndu-i o nouă carte (aceea care înregistrează cele dintîi întîlniri cu intelectualii români din ţară în condiţii de neclandestinitate), a trebuit să spun participanţilor la „Gaudeamus” că întîmplarea face (dacă întîmplare este) ca tocmai acum să aflăm că „Europa liberă” nu mai este.
Raţiunea Congresului american care a eliminat din bugetul pe 2003 banii necesari „Europei libere” în cîteva din ţările pe cale să devină membre ale UE a fost aceea că evoluţiile democratice din aceste ţări nu mai justifică existenţa unui post de radio care a emis vreme de decenii pentru ascultători de dincolo de cortina de fier. Argument solid, fără discuţie. În principiu, cu o presă şi cu o mass-media internă liberă, aceste ţări nu mai au nevoie de „Europa liberă”. România, Bulgaria sau ţările baltice n-au de ce să mai apeleze la vocea unei lumi din care aproape fac parte.
Nu pot să nu remarc o anume naivitate a americanilor în aprecierea situaţiei din România. Desigur, presa şi mass-media sînt teoretic şi legal libere. Doar că această libertate nu este legată exclusiv de litera Constituţiei şi, mai ales, de un principiu legal: mult mai strînsă este legătura ei cu stările de fapt din România, unde legea se aplică adesea ad libitum (nu i-am auzit de atîtea ori pe guvernanţi ori chiar pe Preşedinte luînd peste picior solicitarea de a respecta o lege sau alta?) şi unde modalităţile de grevare a libertăţii presei sînt încă numeroase şi eficiente. Există şi o inerţie a mentalităţii presei însăşi, nu definitiv stăpînă pe sine şi uşor de intimidat. Libertatea de după 1989 nu pare, vai, ireversibilă, cum ne-am închipuit la început.
Exemple destule din lunile din urmă vin în sprijinul pesimismului nostru. N-am să le repet. Sînt bine ştiute. Am să semnalez doar unul, cel mai grav dintre toate. Purtătorul de cuvînt al PSD, un ins care a încercat să-şi clădească faima de reformator plantînd palmieri la Mamaia şi aducînd spiritul kitsch al lui Dracula în vecinătatea zidurilor medievale ale Sighişoarei, a transmis televiziunii de stat un protest al partidului său referitor la un talk-show în care participanţii ar fi luat în derîdere Ziua Naţională. Ca să vezi! Mai nou, dl Agathon ne predă lecţii de istorie. Îmi închipuiam că PSD, guvernul ori alte instituţii şi persoane îşi pot folosi dreptul la replică atunci cînd jurnaliştii furnizează informaţii greşite ori false şi care se cuvin corectate, dar, în nici un caz, ca să critice interpretarea de către jurnalişti a evenimentelor. Ineditul scandalos al intervenţiei dlui Agathon de aici provine. D-sa nu avea de îndreptat informaţiile ca atare.
D-sa crede pur şi simplu că talk-show-ul cu pricina a oferit despre Ziua Naţională o altă imagine decît aceea oficială a PSD. Ca partid politic, PSD nu deţine însă adevărul istoric şi nu poate pretinde ca noi, toţi, să fim de aceeaşi părere cu el în privinţa unor momente însemnate din trecut sau din prezent. E ciudat că PSD îşi lasă purtătorul de cuvînt să iasă în public cu asemenea enormitate. Oare dl Năstase s-a gîndit, fie şi pentru o clipă, între două voiajuri la Berlusconi sau la Sascut, ce implicaţii are comunicatul semnat de către dl Agathon?
Cînd un ziarist e bătut la sînge şi colegii lui îşi manifestă pe stradă protestul, cînd purtătorul de cuvînt al partidului de guvernămînt devine dascăl de istorie (şi ce dascăl!), cînd B.B.C. nu mai emite la Bucureşti fiindcă nu mai are cu cine (dl Mititelu a reuşit să scape, o dată cu eliminarea dlui Traian Ungureanu, de toţi redactorii şi colaboratorii săi), cînd televiziunile sînt mai apolitice decît toată suflarea românească iar FM-urile transmit non-stop muzică hip-hop, mai rămînea să dispară „Europa liberă” pentru ca tacîmul să fie complet.
Ne aşteaptă un an electoral cît se poate de silenţios. Cine are urechi de auzit, să audă!
