Cîtă indignare, ce vociferări, ce sfîntă mînie patriotică! Auzi, să ne-o trîntească direct chiorul ăsta de Verheugen că n-o să intrăm prea repede în Uniunea Europeană! Să ne spună, de la obraz, ungurii, cehii şi polonezii că avansarea noastră pe listă o periclitează pe a lor! Să ne atenţioneze germanii că lucrurile trebuie executate într-o anumită logică şi după ce s-au încheiat reformele! Cu ce drept ne dictează ce avem de făcut, nouă, care le ştim pe toate atît de bine? De ce se amestecă în treburile noastre europene? De ce se bagă?
Cu doza de caricatură de rigoare, cam acestea sunt ideile ce răzbat din declaraţiile liderilor politici, de opinie sau ale simplilor componenţi ai norodului. Prilejul l-a constituit iniţiativa - în fine favorabilă nouă! - a ministrului de externe francez, Vedrine: şi anume, ca România şi Bulgaria să fie primite membre ale UE în 2004, alături de celelalte zece candidate deja anunţate. Omul politic francez vorbea pe baza unui calcul politic, încercînd să treacă în planul al doilea efectele economice.
Mai scrupuloşi, ca întotdeauna, germanii n-au uitat să spună că una e să integrezi ţări cu o populaţie de două sau cinci milioane (cum sunt marea majoritate a candidatelor, de la Lituania la Slovenia, de la Cehia la Letonia), şi alta e să dai undă verde unei ţări cu o populaţie de peste douăzeci şi două de milioane. Să fie limpede, integrarea în orice fel de structură europeană sau mondială costă. Costă (e drept, doar cîţiva dolari) chiar să fii membru al cutărei academii cu adresa într-o cutie poştală din Carolina de Nord, specializată în distribuirea de diplome personajelor paranoice (avem cîteva exemple recente din viaţa politică dîmboviţeană!). Cu atît mai mult costă activităţile economice sau militare propriu-zise.
Din prostie sau din frustrare, ne-am obişnuit să credem că cineva ne datorează ceva. Nu ne datorează nimeni absolut nimic. Tot ce vom primi, vom primi doar dacă reuşim să smulgem cu ghearele şi cu dinţii. Evident, acele anexe ale corpului uman trebuie folosite la muncă, şi nu împotriva duşmanilor imaginari ai ţărişoarei! Vom primi dacă vom merita să primim. Din nefericire, ne-am cantonat în poziţia de eterni milogi ai planetei, de speculanţi ai diverselor ocazii (nefericirea altora, bucuria noastră!) pentru a ne înfăţişa, băţosi, cu palma întinsă.
Fără îndoială, ne găsim într-un moment de dinamică rescriere a identităţilor civilizaţionale. E foarte important ca acum să arătăm cine suntem cu adevarat. Suntem de partea democraţiilor sau de partea tribalismelor agresive şi finalmente ucigaşe? Semnalele date în ultimii ani de politica externă a României sunt destul de clare şi ele au fost percepute ca atare. Numai că de aici pînă la a pretinde să încasăm imediat factura bunei-purtări e un drum lung. Să nu uităm că Polonia, Cehia şi Ungaria au avut, în ultimii zece ani, o cu totul altă traiectorie politică şi economică decît noi. În timp ce echipa iliesciană conducea, prin 1990-1992, România cu lozinci de genul "Nu ne vindem ţara!", "Jos Europa!", cîştigînd copios alegerile pe baza sloganelor naţionaliste şi anti-occidentale, membrele grupului de la Vişegrad îşi vedeau, tăcînd şi înghiţind dezagrementele tranziţiei, de interesele de lungă durată.
Incomparabili maeştri în vopsirea ciorii, politicienii români şi-au imaginat că n-o să le observe nimeni ticăloşiile şi că acoperiţi de glasurile lor eternamente răstite îşi vor urma liniştiţi planurile de izolare a ţării - perfectă formulă a animalului de pradă: după ce şi-a înfipt ghearele în beregata căprioarei, mîrîie agresiv pînă reuşeşte s-o transporte în desişul pădurii, ca s-o înfulece netulburat. Stilul politicienilor apuseni diferă fundamental de gureşenia atotbiruitoare de la Bucureşti. Faptul că nu intră în polemici şi în certuri cu noi nu înseamnă că nu ne-au descoperit metehnele şi că nu ne-au descifrat tehnicile şi fentele. Numai că la mijloc e vorba de un alt stil: unul care analizează şi sintetizează ce-a observat. La noi, dupa ce-a eliminat cu agresivitate vocală aberaţiile născute dintr-o digestie grea, politicianul se consideră despovărat de orice răspundere şi liber s-o ia de la capăt.
Şochează, din acest punct de vedere, dezinvoltura responsabilului public român care alaltăieri fusese comunist, ieri naţionalist iar astăzi pro-occidental, fără ca vreun muşchi să-i tresară pe chip sau vreo fibră de grăsime pe burtă. Pentru el, aplicarea celei mai fine ape de colonie direct pe obrazul nespălat e o firească şi cît se poate de legitim-europeană acţiune. N-am învăţat şi nu învăţăm nimic din lecţiile istoriei. N-a trecut decît un an şi jumătate de cînd înfierbîntaţii pro-occidentali de azi îl ascultau plictisiţi, căscînd sau chiar vorbind la mobil, pe Tony Blair, care venise la Bucureşti spre-a ne anunţa că va acţiona cu toată energia pentru a fi acceptaţi de Uniunea Europeană. A făcut România, de-atunci încoace, eforturi de-a se apropia de Marea Britanie? A înţeles vreunul dintre capetele pătrate din Parlamentul ruşinii că această ţară şi nu Germania constituie veritabila cheie a Europei de mîine?
După cum se ştie, Germania visează la o Europă închisă, auto-suficientă, adică la o piaţă de vreo jumătate de miliard de oameni. Englezii reprezintă, în schimb, garanţia deschiderii spre America, spre super-civilizaţia prezentului şi a viitorului. Partizani ai izolaţionismului există şi în Statele Unite, există şi în Europa. Marea Britanie rămîne, însă, unica ţară capabilă să facă legătura între aceste două continente unite civilizaţional, înainte de a fi unite economic. Cu tot mai multă limpezime, 11 septembrie 2001 ne arată că fractura între religii e reală şi profundă, oricît ar încerca s-o umple cu vorbe goale adepţii "corectitudinii politice". Uriaşul scriitor Salman Rushdie avea dreptate să ironizeze refuzul politicienilor şi jurnaliştilor occidentali de-a căuta sursa violenţelor arabe în învăţăturile "cărţilor sfinte" asiatice, ci nu în nebunia cutărui dezaxat. Acestor orbiri mai mult sau mai puţin vinovate (e vorba de aceiaşi oameni care în vara trecută n-au dat nici o atenţie dărîmării de către talibani a statuilor budiste din Afghanistan), Salman Rushdie le spune limpede: "În fond, despre Islam e vorba!"
Numai că, asemeni lui Tony Blair vorbind în faţa Parlamentului de la Bucureşti, Rushdie se adresează unei lumi cu urechile înfundate de propria suficienţă şi prostie.
