Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Zoom critic:
Eugen Uricaru de Alex. Ştefănescu


biografie



Eugen Uricaru nu obişnuieşte să se confeseze. Despre viaţa lui particulară nu se ştie aproape nimic. Participă din plin la viaţa publică, înfiinţând şi conducând instituţii, dar o face discret, într-un stil care ar putea fi numit conspirativ. Când îşi sărbătoreşte ziua de naştere, îi lasă pe invitaţi să discute între ei, să vocifereze şi să râdă, iar el se retrage într-un colţ şi contemplă scena melancolic.

Şi literatura pe care o scrie ilustrează o vocaţie a secretului. Ca sursă de inspiraţie sunt folosite istorii vechi, uitate de oamenii de azi, teorii din ştiinţe oculte, amintiri din copilărie, visuri.

Din dicţionarele de literatură reiese că acest enigmatic personaj al vieţii literare s-a născut la 11 ianuarie 1946, la Buhuşi, ca fiu al unui muncitor, Eugen Uricaru, şi al soţiei lui, Maria Uricaru. Clasele primare le-a făcut la Liceul “Ferdinand” din Bacău, apoi a fost elev al Liceului Militar “Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, pe care l-a absolvit în 1964. În continuare a studiat filologia la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj. Student fiind, s-a numărat printre fondatorii revistei şi grupării literare Echinox (alături de Marian Papahagi, Ion Pop şi Ion Vartic). A fost primul redactor-şef al acestei publicaţii, în paginile căreia aveau să se afirme de-a lungul anilor mulţi scriitori, istorici, filosofi de valoare. În 1971 şi-a luat diploma de licenţă. În 1974, după o întârziere de trei ani provocată de cenzură, i-a apărut prima carte, Despre purpură, subintitulată “proze fantastice”, primită cu interes de critica literară. Între 1971-1989 a lucrat, succesiv, ca redactor la revistele Ateneu din Bacău şi Steaua din Cluj. După cartea de debut, a publicat numeroase alte cărţi, care i-au adus notorietate. Unul dintre romanele sale, Rug şi flacără, 1977, a fost ecranizat, cu Ion Caramitru în rolul principal (regizor: Claudiu Petringenaru) şi a obţinut Marele Premiu la Festivalul de la Santarem.

În 1990 se stabileşte la Bucureşti, ca redactor-şef adjunct al revistei Luceafărul. Susţine explicit demonstraţia anticomunistă din Piaţa Universităţii şi condamnă în termeni severi (într-un interviu acordat în ziua de 14 iunie 1990 ziarului italian Corriere della sera) reprimarea ei brutală cu ajutorul minerilor. În martie 1992 este numit ataşat cultural la Atena (făcând parte dintre scriitorii care primesc funcţii similare, la propunerea Anei Blandiana: Mihai Sin, Grete Tartler, Ioana Ieronim şi Gheorghe Schwartz). După câteva luni demisionează, în urma unui conflict de principii cu ambasadorul român din Grecia. În noiembrie 1992 pleacă la Roma, ca director adjunct al Accademia di Romania.

În 1995, încheindu-se detaşarea sa la Ministerul Afacerilor Externe, se întoarce la Bucureşti şi este ales secretar al Uniunii Scriitorilor din România. În acelaşi an colaborează, ca scenarist, cu regizorul Stere Gulea la realizarea filmului Stare de fapt (distins cu Marele Premiu la Festivalul Internaţional de la San Marino). Funcţionează, un timp, ca vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor (preşedinte: Laurenţiu Ulici), iar în 2001 este ales preşedinte al ei. Înfiinţează Institutul Limbii Române, Copyro - societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor, Ziua literară - supliment al ziarului Ziua etc. În 2003 devine şi secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe.





Poezia trecutului





De numele lui Eugen Uricaru se leagă - în literatura română contemporană - un nou mod de a înţelege romanul istoric. În acţiunea lui reformatoare, scriitorul nu a abandonat complet tradiţia. Ca şi Mihail Sadoveanu - care se revendica din cronicari -, el este sensibil la poezia trecutului. Camil Petrescu, cu toată tehnica lui narativă sofisticată, nu avea această sensibilitate: masivul roman Un om între oameni, bazat pe o documentaţie imensă, îi creează cititorului impresia că vizitează un muzeu, fără să-l transporte cu adevărat în altă epocă. Eugen Uricaru însă, ca şi Mihail Sadoveanu, reuşeşte să ne dea, pe parcursul lecturii, senzaţia că întreprindem o călătorie în timp. El face din evocare o stare de reverie care atenuează precizia datării, relativizează, în conştiinţa noastră, conceptul de verosimilitate şi ne pregăteşte astfel pentru translaţie. Dacă l-ar fi cunoscut pe Eugen Uricaru, H. G. Wells şi-ar fi dat seama că există o “maşină a timpului” mai subtilă decât aceea imaginată de el într-un roman ştiinţifico-fantastic devenit celebru.

Scriitorul nu a abandonat complet tradiţia, dar a dat o nouă linie romanului istoric, intelectualizând viziunea asupra trecutului. Într-o perioadă în care era la modă actualizarea forţată (sub forma parabolei) a realităţii istorice, el descria această realitate în desuetudinea ei; şi tocmai această voluptuoasă acceptare a istoricităţii însemna o depăşire a convenţionalismului.

La Eugen Uricaru trecutul este înfăţişat ca trecut; şi chiar şi prezentul pare trecut, datorită unei tratări livreşti a realităţii.

Caracterul livresc al prozei sale este dat de existenţa - fie şi doar presupusă de către cititor - a unei bibliografii, care cuprinde cărţi rare: vechi atlase, cronografe, regulamente ale unor organizaţii secrete etc.

În plus, personajele se mişcă într-o atmosferă fantastică difuză - invenţie a lui Eugen Uricaru, căreia i se datorează şi farmecul, dar şi o anumită monotonie a cărţilor lui. Totul pare scăldat într-o misterioasă lumină roşie, ca în laboratorul unui fotograf. Putem presupune că în această lumină scriitorul developează mai bine semnificaţiile unor întâmplări de altădată.

După cum putem avansa ipoteza - tulburătoare - că lumina crepusculară sugerează amurgul romanului istoric ca gen. Eugen Uricaru are acest orgoliu al modestiei. Lui îi place să se instaleze cu scrisul său exact acolo unde ciclul de evoluţie al unei forme literare pare să se încheie.



Horea, ca erou şi ca om



Pe romancier l-au preocupat diverse momente istorice: revolta ţărănească în fruntea căreia s-au aflat Horea, Cloşca şi Crişan (1784. Vreme în schimbare), revoluţiile europene din 1848 (Rug şi flacără), ocupaţia germană din Bucureşti, din timpul primului război mondial (Aşteptându-i pe învingători) etc.

În 1784. Vreme în schimbare, el a recurs la o punere în scenă ingenioasă. În prim-planul aparent al romanului se află nu Horea, ci un fel de dublură a lui, gornicul (paznicul de pădure) Nuţ Mătieş. Acesta seamănă la înfăţişare cu liderul ţăranilor răzvrătiţi şi, în împrejurări disperate, îi ia locul pentru a salva situaţia. De exemplu, atunci când într-o adunare spontană de ţărani se pune la îndoială existenţa lui Horea sau îndreptăţirea acţiunilor lui, Nuţ Mătieş iese din umbră şi, lăsând să se înţeleagă că el este marele personaj, ţine un discurs clarificator. În aceste iniţiative este încurajat şi sfătuit de un om cu o identitate misterioasă, Anton Melzer - poate un mesager al împăratului, sugerează evaziv romancierul - care, cu o inteligenţă nefirească, diabolică, descifrează motivaţiile nebănuite de alţii ale fiecărui eveniment.

Originalul mecanism epic este exploatat de Eugen Uricaru la maximum. Nuţ Mătieş este un ardelean ingenuu, un copil mare, în al cărui suflet se petrec transformări neaşteptate, prin contaminare cu rolul pe care îl joacă. Gornicul trăise până atunci “naiv”, bucuros că depăşise condiţia de iobag şi primise o slujbă - oricât de neînsemnată - împărătească. O îndeplinea conştiincios, ardeleneşte, neobservând că devine pentru cei din jur un personaj renegat şi blestemat. Trebuie să treacă mult timp ca să descopere că, unde calcă el cu cizmele, iarba rămâne arsă, că nimeni nu-i cere fata de nevastă, că prosperitatea gospodăriei lui are ceva jalnic, ca o recoltă prea mare neculeasă şi intrată în putrefacţie. Aici apare pentru prozator prilejul de a-şi pune în valoare talentul de creator de atmosferă fantastică. Când începe să interpreteze, determinat de împrejurări şi de insistenţele lui Anton Melzer, rolul lui Horea, Nuţ Mătieş o face neconvins, chiar cu oarecare teamă. Dar măreţia celuilalt, în care se înfăşoară ca într-o mantie, îi înfioară sufletul curat şi îl face să înţeleagă ce intensă, ce arzătoare nevoie au ţăranii de libertate. Şi devine el însuşi un adept înflăcărat al cauzei.

Îl vedem deci mereu în prim-plan pe Nuţ Mătieş şi undeva, în depărtare, ca o năzărire, pe Horea, iar acest artificiu conferă o dimensiune cu adevărat legendară conducătorului ţăranilor. Înţelegem că, asemenea lui Nuţ Mătieş, oricine ar putea fi Horea, că Horea este de fapt o proiecţie a năzuinţelor lor intime, nenumite nici în gând.

O scenă foarte puternică, de neuitat, comparabilă cu aceea a execuţiei fiului lui Taras Bulba imaginată de Gogol, o constituie supliciul public la care sunt supuşi Horea şi Cloşca. Vechea gravură, pe care o cunoaştem din manualele şcolare, se însufleţeşte. Prozatorul ne povesteşte întâi ce se întâmplă cu o zi înainte, când tâmplarii (descendenţi ai celor din Biblie, care confecţionează crucea lui Isus) pregătesc un imens podium, o Golgotă de lemn, pentru terifiantul spectacol. Fascinat de ideea identificării cu personajul căruia de atâtea ori i s-a substituit, Nuţ Mătieş se împrieteneşte cu tâmplarii şi le cere îngăduinţa să se aşeze de probă pe patul de lemn pe care va sta a doua zi osânditul pentru a fi zdrobit cu roata. I se dă voie şi i se ia chiar măsura corpului, ca reper. A doua zi, amestecat în mulţime, Nuţ Mătieş asistă la uciderea în chinuri groaznice întâi a lui Cloşca şi apoi a lui Horea şi, în momentele acelea, o comunicare impresionantă (imposibil de descris de către altcineva decât Eugen Uricaru) se stabileşte între el şi osândit.

O ţesătură de înţelesuri şi subînţelesuri se configurează şi în jurul celuilalt personaj, Anton Melzer. El poate fi şi un trimis al Împăratului, dar şi un reprezentant al spiritului european în general, care veghează cu luciditate (cu o luciditate sardonică, fără duioşie) asupra a ceea ce i se întâmplă neamului românesc. În sfârşit, personajul ar putea fi considerat o întruchipare a ideii de judecată retrospectivă, istorică. Clarviziunea sa nu poate fi decât aceea a unei minţi care apreciază a posteriori evenimentele. ca dovadă, când “intervine” în desfăşurarea lor, el nu reuşeşte să le modifice cu adevărat, ci doar să le creeze o coerenţă necesară.

S-ar putea crede, din această prezentare, că Horea, în viziunea lui Eugen Uricaru, capătă o aureolă de personaj legendar, mai strălucitoare decât a avut-o, dar că, în acelaşi timp, are de pierdut ca prezenţă omenească. Nu este adevărat. În Nuţ Mătieş îl vedem nu numai pe oricare ţăran, cuprins de adoraţie faţă de Horea, ci şi pe Horea însuşi, în ipostaza sa lumească, reală. Poate că şi Horea era cutremurat de teamă când trebuia să joace rolul lui Horea, poate că şi el avea uneori ezitări, poate că şi el simţea nevoia să fie sfătuit de un Anton Melzer. Ca într-un trucaj cinematografic, care face ca un actor să apară în acelaşi timp în prim-plan şi în depărtare, în romanul lui Eugen Uricaru conducătorul ţăranilor răzvrătiţi ne este înfăţişat şi ca om, şi ca erou.



Un Apostol Bologa la 1848



Romanul Rug şi flacără (reeditat după 1989 cu titlul Stele călătoare) îl are ca protagonist pe revoluţionarul Alexandru Bota (corespondentul literar al unui personaj real, Alexandru Bujor). Spaţiul - vast - în care se mişcă Alexandru Bota este acela al unei Europe răvăşite de revoluţiile din 1948.

Perspectiva adoptată este una specifică lui Eugen Uricaru. Scriitorul developează, în lumina roşie a imaginaţiei sale poetico-cabalistice, existenţa unei organizaţii secrete care creează istorie. Mergând în Italia, cu un corp expediţionar de simpatizanţi ai lui Garibaldi, Alexandru Bota îi pierde în luptă pe aproape toţi tovarăşii săi şi intră în legătură cu generalul Türr şi cu un consilier aflat în corespondenţă cu Dinu Brătianu - Marc-Antonio Canini. Aceştia îl iniţiază în obiectivele unei misterioase organizaţii transnaţionale:

“Bota nimeri, sau aşa trebuia să fie, între Türr şi Canini, era probabil o obişnuinţă a ceremonialului de iniţiere. Cât dură banchetul tăcu, ascultându-i pe cei doi care păreau că monologhează, vorbindu-i fără a-l privi. «Noi căutăm adevărul, spunea Canini, şi vocea îi era clară, iar adevărul poate fi descoperit în tot ceea ce există. Fă în aşa fel încât să cunoşti cât mai mult din ceea ce te înconjoară şi nu te ruşina de va trebui să te afli într-o stare sub rangul tău, căci ea este vremelnică.»”.

Personajul se înrolează în oculta reţea din convingerea că poate face astfel servicii ţării sale. El este un patriot, iar patriotismul său este sugerat cu fineţe de Eugen Uricaru. Sandro, cum i se spune în Italia, îşi doreşte la un moment dat, intens, să ningă în Italia ninsă de soare pentru a-şi alina dorul de munţii înzăpeziţi din România. În loc să ningă - pe pământ se aşterne cenuşa rezultată din erupţia unui vulcan. În felul acesta se evidenţiază insaţietatea iubirii de ţară, imposibilitatea de a satisface această iubire printr-un simulacru.

În roman există şi un roman de dragoste - femeia fiind Marina, în care Alexandru Bota identifică trăsături ale Fabiei, enigmatica lui iubită de altădată. De altfel, multe realităţi sunt suprapuse, pe baza unor simetrii şi corespondenţe create cu artă între diferite planuri epice.

În cele din urmă, protagonistul romanului trebuie să îndeplinească o misiune în ţara lui de origine. Îndreptându-se spre casă, el înţelege că, printr-un diabolic joc al logicii istoriei, urmează să întreprindă ceva împotriva patriei sale. Deşi a fost educat să accepte orice dificultate cu o răbdare de călugăr, Alexandru Bota nu poate suporta ideea şi hotărăşte să dispară, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. El îşi manifestă astfel faţă de ţara lui o formă supremă de devotament - devotamentul anonim.

Într-un interviu apărut în revista Luceafărul din 1 iunie 1985, Eugen Uricaru făcea mărturisiri în legătură cu modul cum s-a documentat pentru scrierea romanului Rug şi flacără:

“Pentru un amănunt vestimentar din Rug şi flacără am citit un tratat despre uniformele italiene, pentru amănuntul strecurat într-o frază (regele şi Garibaldi au mers într-o trăsură pe ploaie la Napoli) am consultat cartea lui Bolton King despre Risorgimento.”

Cartea este scrisă, într-adevăr, cu o competenţă de istoric. Totuşi, farmecul ei (dureros) constă în altceva şi anume într-o atemporalitate de vis, într-un fel de evoluţie subacvatică a personajelor, al căror strigăt de suferinţă nu răzbate până la noi decât ca o pantomimă lentă, plutitoare şi graţioasă. Atmosfera seamănă cu aceea din Magicianul lui Fowles. Este însă mai voluptuoasă, mai feminină, în spiritul artei orientale.



(fragment dintr-un studiu mai amplu)



bibliografie



PROZĂ| SCURTĂ. Despre purpură, proze fantastice, Cluj, D., 1974 (cupr.: Inventând, Vladia, trei imagini, Prietenul meu Sokol, Despre purpură, Inima care bate, Din plictiseală, Totul e în ordine; prez. pe ultima cop. de Mircea Zaciu) l Antonia, o poveste de dragoste, Buc., Em. 1978 (cupr. Târziul octombrie, Antonia, Vladia, alte imagini; prez. pe ultima cop. de Mircea Iorgulescu).

ROMANE. Rug şi flacără, Cluj-N., D., 1977 (cupr. şi o Explicaţie semnată Eugen Uricaru. “Textul de faţă este o interpretare liberă a biografiei revoluţionarului român, din Transilvania, Alexandru Bujor, participant la revoluţia din 1848” etc.; ed. a II-a, cu titlul Stele călătoare, Buc., Vitruviu, 1998) l Mierea, Buc., Alb., 1978 l Aşteptându-i pe învingători, Buc., Alb., 1981 l Vladia, Buc., CR, 1982 (ed. a II-a, pref. de Dan-Silviu Boerescu, Buc., Allfa, 1997) l Memoria, Cluj-N., D, 1983 (cupr. şi o precizare din partea autorului: “Această carte este o reconstituire afectivă şi nu istorică a unor evenimente tragice, petrecute după terminarea celui dintâi război mondial.” etc.) l 1784. Vreme în schimbare, Buc., Em., 1984 (ed. a II-a, pref. de Alex. Ştefănescu, Iaşi, Ins. Eur., 1999) l Stăpânirea de sine, Buc., CR, 1986 (ed. a II-a, pref. de Dan-Silviu Boerescu, Buc., Allfa, col. “Romanul românesc contemporan”, 1999; ed. a III-a, Buc., Em., col. “Romanul de dragoste”, 2003) l Glorie, Buc., Em., 1987 (ed. a III-a, cu un argument al autorului, pref. de Ion Simuţ, notă bio-bibl. şi ref. cr. de Florin Şindrilaru, Piteşti, Par. 45, col. “70”, 2002) l “La anii treizeci...”, Buc., CR, 1989 l Complotul sau Leonard Bâlbâie contra banditului Cocoş, Buc., Mil., 1990 l Aşteptându-i pe barbari, Buc., CR, 1999 l Pentimento, Buc., Ed. Elion, 2000.

*

Eugen Uricaru a tradus din Enrico Calamai, Curzio Malaparte, Aleksandr Soljeniţîn ş.a.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara