Eugen Ionescu s-a născut în 1909 în România, şi-a petrecut copilăria în Franţa, a stat apoi din nou în România în anii formaţiei sale şi ai primelor manifestări literare, iar în 1942 s-a stabilit în Franţa, unde a ajuns un dramaturg celebru şi a locuit până la moarte (1994). Matei Călinescu s-a născut în 1934 în România, a studiat aici şi a început să publice critică literară, apoi, în 1973, a ajuns în Satele Unite, unde a făcut o strălucită carieră universitară, pentru ca abia după 1989 să mai revină în ţara de origine.
Între biografiile celor doi scriitori există, după cum se vede, unele similitudini. Amândoi s-au format şi şi-au publicat primele texte în România, amândoi s-au afirmat deplin în Occident, scriind în limba ţării adoptive. Aceste premise explică spiritul comprehensiv cu care tratează Matei Călinescu viaţa şi opera lui Eugen Ionescu, în monografia Eugčne Ionesco: teme identitare şi existenţiale. Cartea nu a fost scrisă dintr-odată. A existat întâi o variantă (cu un mai redus număr de pagini) concepută pentru colecţia "Les Roumains de Paris" şi tradusă în franceză de Simona Modreanu, axată aproape exclusiv pe problema conştiinţei identităţii culturale a lui Eugen Ionescu (după cum indică de altfel şi titlul: Recherches identitaires). Autorul i-a adăugat apoi unele capitole (aducând în raza atenţiei sale şi piese de teatru ilustrative pentru obsesiile existenţiale ale dramaturgului), a completat capitolele deja scrise, a dezvoltat anexele cu caracter informativ şi a ajuns astfel la forma de acum a monografiei. Este o monografie cu caracter de dossier impecabil alcătuită. Ea are ceva din seriozitatea, profesionalismul şi eleganţa filmelor documentare realizate de BBC.
Matei Călinescu analizează, din diverse unghiuri, toate piesele de teatru ale lui Eugen Ionescu, acordând spaţii largi celor care au intrat în conştiinţa întregii lumi civilizate (şi, unele, în legendă): Cântăreaţa cheală, Lecţia, Jacques sau Supunerea, Viitorul e în ouă, Scaunele, Victimele datoriei, Amedeu sau Cum să te descotoroseşti, Ucigaş fără simbrie, Rinocerii, Regele moare, Jocul de-a măcelul, Pietonul aerului, Omul cu valize etc. Este reconstituit istoricul fiecărui text (ca parte integrantă a biografiei spirituale a autorului), sunt examinate personajele şi construcţia dramatică (adeseori prin raportare la unele puneri în scenă semnificative), se procedează la o situare a lucrării în viaţa culturală a epocii, se fac trimiteri la confesiuni ale lui Eugen Ionescu şi referiri la alţi dramaturgi din istoria literaturii lumii. Totul - cu o impresionantă competenţă şi o grijă (de autor profund politicos în relaţia cu cititorul) de a relativiza afirmaţiile şi de a lăsa loc şi altor opinii, de a nu prezenta ipotezele critice, oricât de plauzibile, drept concluzii. Nimic din semnificaţiile (intenţionate sau involuntare) ale operei lui Eugen Ionescu nu scapă din plasa de aur a acestui profesionalism exemplar.
Nimic, în afară de acel ceva misterios, neliniştitor-amuzant care face inconfundabil scrisul marelui dramaturg şi care constă, poate, în curajul lui, clovnesc, dar şi eroic, dus până la un fel de nebunie, de a spune nu morţii.
*
Ziariştii care îi luau interviuri lui Eugen Ionescu erau de compătimit. Scriitorului îi plăcea să întrebe, nu să răspundă. Iar când, împotriva dorinţei lui, i se adresa totuşi o întrebare, el oferea, în loc de răspuns, o întrebare şi mai dificilă. Se desfăşura astfel o spectaculoasă partidă de ping-pong, care îi obliga pe privitori să-şi întoarcă rapid capul când într-o parte, când într-alta.
De fapt, chiar şi când nu avea în faţă un interlocutor, scriitorul proceda ca şi cum ar fi participat la un schimb de replici. El îşi imagina un interlocutor, atribuindu-i tot felul de prejudecăţi şi contrazicându-l. Pe Eugen Ionescu, orice opinie îl enerva. şi aceasta nu pentru că s-ar fi situat pe o poziţie nedemocratică, nu pentru că ar fi avut un complex de superioritate, ci pentru că nu suporta mortificarea pe care o presupune o idee în momentul când se consacră.
Cine a vizitat o fabrică de aparate de electronice îşi aduce aminte, fără îndoială, la ce probă sunt supuse televizoarele după parcurgerea întregului flux tehnologic: un fel de braţe metalice apucă fiecare aparat în parte şi îl zgâlţâie violent, parcă anume pentru a-l distruge. Iar după aceea televizorul este pus în priză pentru a se constata dacă mai funcţionează. Aşa proceda şi Eugen Ionescu ori de câte ori examina (inclusiv prin intermediul pieselor sale de teatru) o idee la modă. Iar dacă ea trecea cu bine prin această încercare, era aproape sigur că va rezista în timp mai mult decât altele.
,Negativismul" lui Eugen Ionescu era de fapt o atitudine antientropică, o formă de vigilenţă faţă de orice început de infiltrare a morţii în valorile culturii. Nu-ul pe care îl spunea el, departe de a fi emfatic şi dispreţuitor, avea semnificaţia unui strigăt de oroare şi de respingere şi se adresa, peste contemporani, morţii.
*
Pe Eugen Ionescu îl mira faptul că dramaturgii profită într-o mult prea mică măsură de generoasele posibilităţi de exprimare pe care le oferă teatrul. Mitologizata nevoie de libertate a scriitorilor i se părea infirmată de convenţionalismul unei mari părţi a dramaturgiei. Inventatorul teatrului absurdului considera o adevărată crimă să scrii cum s-a mai scris. Trebuie căutat mereu altceva - ceea ce nu înseamnă o cultivare a excentricităţii, ci o regăsire pe cont propriu a sensului iniţial al artei. (Nu întâmplător, Eugen Ionescu, care nu avea o vocaţie a admiraţiei, îl admira pe Brâncuşi.)
Nimic nu-l irita mai mult pe scriitorul român stabilit la Paris decât ideologizarea artei. Nu accepta deloc ca opera sa să fie considerată un mesaj, o lecţie, o întreprindere mesianică. Un teatrolog englez, Kenneth Tynan, înregistra la un moment dat apariţia, în Anglia, a unui cult al lui Eugen Ionescu şi se întreba ce influenţă ar putea să aibă asupra tinerei generaţii "lumea de roboţi singuratici" imaginată de dramaturg. În loc să se simtă flatat de acest statut insolit, de profet al lumii moderne, Eugen Ionescu protesta intratabil: "Aducerea unui mesaj pentru oameni, voinţa de a dirija cursul lumii sau de a o salva e treaba întemeietorilor de religii, a moraliştilor sau a oamenilor politici, care, fie zis între paranteze, o scot mai degrabă rău la capăt, cum ştim din propriile noastre păţanii. Un dramaturg se mărgineşte să scrie piese, în care nu poate oferi decât o mărturie, nu un mesaj didactic, o mărturie personală, afectivă, despre neliniştea sa şi despre neliniştea altora, ori, ceea ce se întâmplă rar, despre fericirea lui".
Nimeni, nici cel mai exersat dialectician, nu ar putea să-l prindă pe Eugen Ionescu în capcana unei definiţii. El contesta orice şi ar fi contestat contestarea însăşi, dacă cineva ar fi transformat-o într-o ideologie. Singura deviză care aparent i s-ar fi potrivit - Contestatari din toate ţările, uniţi-vă! - l-ar fi scos, în mod sigur, din sărite.
