Gustavo Dessal ( născut la Buenos
Aires, în 1952) îmbină în chip
fericit activitatea de psihanalist
cu vocaţia de scriitor. Este membru
al Asociaţiei Mondiale de Psihanaliză,
profesor şi conferenţiar la diferite
universităţi din Madrid – unde s-a
stabilit din 1982 –, Barcelona, Granada,
Murcia etc. Din operele sale în proză,
se remarcă romanele Principio de
incertidumbre („Principiul incertitudinii”)
şi Clandestinidad („Clandestinitate”),
precum şi volumele de povestiri
Operación Afrodita („Operaţia Afrodita”),
Más líbranos del bien ( „Ci ne izbăveşte
de bine”) şi recentul volum Demasiado
rojo („Prea mult roşu”).
Cât de mult o uram! Chiar fără
s-o cunosc, nici măcar din
vreo fotografie, o uram. Îi
uram numele, uram ceea ce
mi se povestea despre ea,
uram s-o ştiu bună şi generoasă.
Era o ură care mă otrăvea.
O uram şi pentru că era bogată,
pe când noi eram săraci. Din cauza
asta trebuia să-mi înghit ura, şi pe
deasupra să mă mai şi arăt
recunoscătoare.
O uram pentru că simţeam că
o purtam lipită de mine, ca o a doua
piele. Într-un fel, aşa şi era, fiindcă
îmi puneam hainele ei. Ea îmi dăruia
toată îmbrăcămintea când îi rămânea
mică sau ceva nu mai era la modă.
Îmi ajungea, de două ori pe an,
un geamantan plin cu haine scumpe,
atât de impecabile că păreau noi.
Mă îmbrăcam ca o prinţesă, o prinţesă
într-o împărăţie săracă, pentru că
hainele erau ale ei.
Ea. Ea părea să se afle pretutindeni,
iar eu mi-o imaginam frumoasă
ca un înger, cu maniere rafinate,
un mers elegant, mirosind a parfumuri
de preţ şi locuind într-o casă imensă,
pe când noi ne înghesuiam într-o
cameră care mirosea a mâncare şi
a carne friptă. Dar graţie ei mă
puteam deghiza în fată bogată.
Era nepoata unei prietene
de-a bunicii, şi trăia în Europa.
Bunica ei o vizita de două ori pe
an, şi când se întorcea aducea
veşnic un geamantan pentru mine.
Aceste două trimiteri erau
evenimentele cele mai importante
de care aveam parte în cursul
anului, pentru că oricum ştiam că
n-avea să se întâmple altceva. Tata
avea de lucru din când în când,
şi mama făcea curat pe la casele
altora. Fraţii mei mă urau pentru
că, fiind singura fată, profitam
de hainele dăruite, iar eu o uram
pe ea pentru că o invidiam, pentru
că viaţa ei era mult mai bună decât
a mea, pentru că bunica mă obliga
întotdeauna să-i scriu o scrisoare
de mulţumire, dragă Elena,
mulţumesc din suflet pentru
îmbrăcămintea atât de frumoasă
pe care mi-ai făcut-o cadou, îmi
vine foarte bine şi sunt foarte
bucuroasă, te sărut şi te rog să
le transmiţi părinţilor salutări din
partea mea, şi aşa de două ori pe
an, două scrisori care îmi întorceau
stomacul pe dos, fiindcă eu aş fi
vrut să-i scriu cât de tare vă urăsc,
Elena, pe tine şi pe toată familia
ta scârboasă, pe tine şi hainele
tale de fată bogată şi cretină, ia
mai du-te naibii, să crăpi de o mie
de ori. Dar de bună seamă nu
puteam face aşa ceva. Trebuia
să scriu cu litere mari şi clare dragă
Elena, mulţumesc frumos şi de
data asta pentru splendidele haine
pe care mi le-ai trimis, paltonul
mi-e de mare folos căci iarna asta
e foarte frig, sper că eşti bine şi
părinţii tăi la fel.
Părinţii ei. Bunica îmi povestea
că părinţii ei erau minunaţi, el înalt
şi distins, ea îmbrăcată întotdeauna
la patru ace, amândoi studiaseră
la universitate şi erau doctori
sau ceva în genul ăsta. Mama îşi
petrecea toată ziua ţinând regim,
pentru ca până la urmă se devoreze
noaptea pungi întregi de cartofi
prăjiţi, iar tata avea mereu un colţ
al cămăşii ieşit din pantaloni şi
transpira şi vara şi iarna. Am crescut
convinsă că familia mea e nu numai
mediocră, ci şi absurdă, pe când
visam la viaţa Elenei, şi această
îngrozitoare nepotrivire între
ură şi invidie îmi răscolea măruntaiele
de mi se făcea greaţă.
Eu voiam să fiu diferită, voiam
să fiu ca ea, aşa cum mi-o imaginam,
şi în definitiv urând-o mă uram pe
mine, mă dispreţuiam pentru că
trebuia să port haine de pomană,
pentru că eram fata sărmană care
le făcea milă, şi parcă o vedeam
pe prietena bunicii spunându-i
nepoatei vai, Elenita, ce bucuroasă
o să fie nepoata lui Mabel primind
toate hainele astea, sărăcuţa, pentru
ea e ca un vis, şi alte fraze
asemănătoare. Mă îmbolnăveau.
Dar îmi puneam hainele.
Propria mea vanitate mă trăda,
mă forţa să mă umilesc, să mă
înjosesc, să-i sărut picioarele
binefăcătoarei mele, căci nu voiam
să renunţ la haine, şi nici să nu le
mai pot vedea feţele colegelor
de la şcoală, nişte amărâte ca şi
mine, cu ochii holbaţi, lăsându-le
gura apă, şi dându-şi coate pe când
eu mă fuduleam cu paltonul meu
de import, căci se vedea bine că
nu e de aici, iar eu păstram secretul,
născoceam poveşti, le spuneam
că tata câştigă o groază de bani,
deşi nimeni nu credea aşa ceva,
era de-ajuns să-i vadă mutra când
uneori pleca de la cârciumă şi venea
să mă ia de la şcoală.
Câteodată adunam hainele
şi mă tenta ideea să le pun într-o
pungă, s-o duc pe un maidan şi
să-i dau foc. M-ar fi omorât în
bătaie, şi de altminteri în ultimul
moment ieşea victorioasă lăcomia
de care mi-era ruşine, căci mă
agăţam din răsputeri de pomana
aceea care îmi ascundea condiţia
şi acoperea urâciunea vieţii mele.
Am început să mă revolt, să nu
mai vreau să scriu scrisorile acelea
blestemate de mulţumire. Bunica
şi mama mă tot convingeau s-o
fac, dar în cele din urmă a sosit
momentul în care n-au mai putut,
pentru că nici o rugăminte nu
reuşea să-mi slăbească împotrivirea.
Şi a venit ziua în care am explodat
şi, ascunzându-mă de toţi, am scris
scrisoarea pe care o pregăteam de
ani de zile în minte, o scrisoare
în care mi-am vărsat tot veninul
care-mi curgea prin sânge. Nu ştiu
cum m-am putut încumeta s-o
trimit, fiindcă după ce am recitit-
o m-am speriat de propria ranchiună,
de oribila mea ingratitudine,
şi totuşi ura aceasta care-mi clocotea
în piept a fost mai puternică decât
şovăiala, şi până la urmă am pus
scrisoarea la cutie.
În primele ceasuri care au urmat
am crezut că lumea va sări în aer.
Îmi părea de neconceput ca ticăloşia
mea să nu aibă o consecinţă imediată,
să nu cad la pământ străfulgerată,
sau să nu-mi trimită cerul vreo
boală care să mă doboare la pat
pentru totdeauna. A doua zi m-am
dus la poştă să întreb dacă nu-i
cu putinţă să-mi recuperez scrisoarea,
să dau înapoi roata timpului, să
repar oarecum ceea ce făcusem.
M-am întors cu mâinile goale, dar
cel puţin reuşisem să aflu după cât
timp avea să ajungă scrisoarea, şi
prin urmare cât mai aveam până
să iau o bătaie soră cu moartea.
Dar nu s-a întâmplat nimic. Au
trecut luni de zile, prietena bunicii
s-a întors din călătorie şi a adus
obişnuitul pachet cu haine pentru
mine. Când am aflat că sosise
m-a copleşit o groază atât de mare
că mi-am pierdut şi graiul şi pofta
de mâncare. Eram convinsă că
doamna le va spune părinţilor mei
de scrisoarea pe care o trimisesem,
dovedind totodată că bunătatea
şi înţelegerea nepoatei ei erau mai
presus de orice mârşăvie pe care
ar putea-o săvârşi o biată amărâtă
ca mine. Dar şi de data asta presimţirile
m-au înşelat, fiindcă mama a venit
acasă cu pachetul fără să se poată
ghici pe chipul ei nici cel mai
mic semn de supărare sau
nemulţumire. De aceea nimeni din
familie n-a ajuns nici măcar să
bănuiască motivul pentru care
chiar în seara aceea m-am îmbolnăvit,
pradă unei febre care îmi încingea
tot trupul. Fusesem învinsă cu
desăvârşire de o rivală a cărei
statură se proiecta spre cer, făcând
totodată ca imaginea mea să se
reducă la o particulă mizerabilă
care nu merită o soartă mai bună
decât să ajungă la coşul de gunoi.
Când mi-am revenit după o
săptămână şi am reuşit să mă ridic
din pat, am avut senzaţia că sunt
nevrednică în toate privinţele şi
că trebuie să-mi iau o povară de
pe suflet. Mi-am adunat atunci
puterile şi am declarat că nu voi
mai purta îmbrăcămintea Elenei,
că nu mai voiam să par ceea ce nu
sunt, că preferam să-mi pun hainele
mele, vechi şi ponosite, sau cele
pe care părinţii ar putea să m i le
cumpere din când în când, şi-am
slobozit toate astea până când
vocea mi s-a spart într-un plânset
de nestăpânit, care m-a lăsat cu
răsuflarea tăiată. Am fost pesemne
atât de convingătoare încât părinţii
şi bunica s-au privit pe tăcute şi
au înţeles că, renunţând la îmbră-
cămintea Elenei îmi luam adio
de la copilărie.
Anii care au venit au fost dificili,
şi nici următorii nu m-au cruţat,
căci viaţa nu m-a scutit de nici
una din încercările ei. Într-un fel
sau altul, toţi cei care pe atunci
făceau parte din existenţa mea au
dispărut încetul cu încetul, în afară
de ea, care îmi apare mai departe
în vise. Are un palton roşu cu un
fular şi o pălărie asortate.
Eu am
purtat aceste haine, m-am încălzit
cu paltonul acela, mi-am cufundat
nasul în lâna fularului, impregnată
de parfumurile unei lumi de care
mă despărţea o imensitate şi
mai necuprinsă decât oceanul.
Eu am fost ea uneori, sau am
vrut să fiu, sau au vrut alţii să
fiu. Puţin a contat că, după mulţi
ani, am aflat că nici nu existase,
că bunica fura hainele din marile
magazine, fiindcă visa ca eu să am
ceea ce ea nu avusese şi nici nu
va avea niciodată.
Chiar şi aşa n-am încetat să
cred în ea, şi păstrez mai departe
intactă ura pe care i-o nutream.
Fiindcă nu vreau s-o pierd, nu
vreau să mi-o ia cineva, nici să
mi-o şterg din memorie, şi nici
să n-o mai urăsc.
Traducere şi prezentare
de Tudora
Şandru Mehedinţi
(din volumul Ci ne izbăveşte de
bine, Madrid, Huerga y Fierro)
