Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Etimologie de Rodica Zafiu


Pentru mulţi cititori, cred, etimologia constituie partea cea mai fascinantă a lingvisticii. Nu numai specialiştii sînt interesaţi să afle originea unui cuvînt, să urmărească evoluţia semantică – uneori foarte complicată – pe care acesta a suferit-o. Etimologia trezeşte interesul unui public larg în primul rînd pentru că evocă istoria socială şi culturală fixată în cuvinte. În cazul limbii române, istoria cuvintelor permite ipoteze asupra unor secole lipsite de mărturii, evocă valuri succesive de influenţe străine, ilustrează mentalităţi şi realităţi cotidiene ale unei vieţi preponderent ţărăneşti. Tentaţia de a reconstitui trecutul pornind de la mărturia cuvintelor produce şi aberaţii: sînt cunoscute delirurile pseudo-etimologice ale unor amatori convinşi că pot reconstitui limbi originare, limbi perfecte, magice etc.

Din păcate, curiozitatea cititorului nu poate fi satisfăcută pe deplin: nu există suficiente dicţionare etimologice ale limbii române, iar cele care există nu acoperă, în genere, decît o parte din lexic. Dispunem, e drept, de Dicţionarul etimologic al lui Al. Ciorănescu (apărut în spaniolă între anii 1954 şi 1966), tradus recent (în 2002); un mare dicţionar etimologic e în lucru, de mai mulţi ani, la Institutul de Lingvistică al Academiei. Şi dicţionarele generale, de uz curent – DEX, în primul rînd – conţin indicaţii etimologice. Destul de multe cuvinte au rămas însă cu indicaţia „etimologie necunoscută”; ignorarea sursei este explicabilă obiectiv (prin absenţa, pentru o lungă perioadă, a documentelor, a textelor scrise) şi se poate doar spera în soluţii viitoare: e nevoie de cercetări aprofundate, de constituirea unei bănci de date, de formarea unor specialişti. Cum se ştie, pentru limba română specializarea în acest domeniu nu e deloc uşoară: un aspirant etimologist ar trebui să cunoască – în afara limbilor romanice – latina, greaca, mai multe limbi slave, maghiara, turca, albaneza; şi chiar să le cunoască în profunzime, în evoluţia lor istorică, cu variantele lor regionale şi socio-culturale, care au putut influenţa la un moment dat limba română. Colaborarea specialiştilor încearcă să compenseze raritatea unei asemenea cunoaşteri enciclopedice. Pe de altă parte, dicţionarele generale din ultima jumătate de secol au redus partea etimologică la minimum, indicînd de obicei doar sursa ultimă, imediată, fără comentarii şi fără indicaţii semantice. Pentru multe cuvinte găsim în dicţionare doar sursa cea mai recentă (franceza), chiar dacă, aşa cum o dovedesc variantele formale şi atestările din limba veche, preluări pe alte filiere anticipaseră împrumutul modern. Chiar şi dicţionarul academic (DLR), a cărui secţiune etimologică era foarte detaliată şi plină de sugestii interesante în seria veche, coordonată de Sextil Puşcariu, a redus la minimum această parte, în volumele apărute după 1965, suprimînd comentariile (dar păstrînd, din fericire, acurateţea explicaţiei).

Toată această lungă introducere are rolul de a justifica satisfacţia cu care salutăm o reeditare: Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine, de I.-A. Candrea şi Ov. Densusianu. Publicat prima oară în fascicule, între 1907 şi 1914, din păcate neterminat (se opreşte la litera P, la verbul a putea), dicţionarul este una din lucrările prestigioase, permanent citate şi intens utilizate de specialişti de la apariţie pînă în prezent. Retipărit acum în ediţie anastatică, la Editura Paralela 45 (2003), completat cu o bibliografie şi o listă de abrevieri, e însoţit de o foarte utilă introducere aparţinînd profesorului Gr. Brâncuş. Introducerea fixează cu precizie şi claritate reperele istorice ale textului, îi subliniază importanţa şi interesul actual, rezumă istoria cercetărilor etimologice româneşti, îl compară cu celălalt dicţionar al elementelor latine, publicat în germană, în 1905, de Sextil Puşcariu. Reeditările unor lucrări clasice ale lingvisticii româneşti (Hasdeu, L. Şăineanu, H. Tiktin ş.a.) sînt esenţiale, în primul rînd pentru învăţămîntul filologic, dar şi pentru a asigura o cultură lingvistică generală unui public cultivat mai larg. Dicţionarul lui Candrea şi Densusianu continuă să fie un instrument preţios în primul rînd pentru specialişti, pentru că reuneşte o cantitate foarte mare de informaţie: explicaţii şi interpretări fonetice şi gramaticale, forme din istroromână, meglenoromână şi aromână, corespondentele din celelalte limbi romanice, variante regionale şi din limba veche, evoluţii semantice, reflexele în alte limbi. Pentru cititorul non-lingvist, dincolo de constatările mai evidente şi mai superficiale (gruparea în familii lexicale, includerea tuturor cuvintelor, inclusiv a celor considerate vulgare, fără aplicarea obişnuitului tabu al dicţionarelor noastre generale; ortografia consecventă cu î ), consultarea acestui dicţionar poate însemna o familiarizare cu unele dintre cele mai interesante probleme ale elementului latin moştenit în română; se găsesc reunite aici arhaismele cu forme apropiate de dubletele lor moderne, preluate prin împrumut tîrziu (a deştinde „a coborî”, a împuta „a reproşa”), evoluţiile semantice complicate, care au provocat numeroase discuţii şi interpretări: a merge (din lat. mergere „a se scufunda”), codru (*quodrum = quadrum “pătrat”, “bucată”), femeie (din lat. familia), pădure (padulem = paludem „mlaştină”), păgîn (paganus “ţăran”), a învăţa (in-vitiare “a vicia, a răsfăţa, a corupe”) etc. Tocmai pentru că au suferit numeroase modificări, cuvintele de origine latină ascund surprize pentru cititor: e spectaculos felul în care din lat. volvere „a rostogoli, a învîrti” provin, pe diverse căi, directe sau indirecte, prin transformări fonetice şi prin derivare, cuvinte ca a holba, volbură, vîlvoare, a bulbuca, participiile învechite învolt şi desvolt - şi, pornind de la ele, chiar formaţia cultă a dezvolta.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara