Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Etica schiziodă de Mircea Mihăieş


Devenit un fel de axiomă că presa e, cum ar zice filozoful, "conştiinţa mai bună" a unei naţii. Dintr-un fel de idealism naiv, am ajuns şi eu să cred acest lucru. De fapt, îl cred şi acum " pentru că altminteri n-aş face această meserie. Observând, însă, ceva mai atent ce se întâmplă, încrederea oarbă în cuvântul jurnalistului a cam început să mi se zdruncine. În clipa de faţă, nu mai cred că presa are întotdeauna dreptate şi nici că ea reprezintă exclusiv interesele cetăţeanului. Chiar dacă, în linii mari, presa se află în slujba adevărului. Dar numai şi numai în linii mari. Problemele încep să apară atunci când o majoritate a publicaţiilor sau a canalelor de televiziune fac jocuri ciudate " ca să mă exprim elegant.

Recenta campanie electorală a lăsat să mai cadă câteva voaluri de pe chipul presupus strălucitor al frumoasei noastre de toate dimineţile sau serile. S-a văzut cu ochiul liber cum locul demnităţii e luat de slugărnicie şi al iubirii dezinteresate de prostituţie. Cazurile de schizofrenie s-au înmulţit dramatic, în numele aşa-zisei democraţii şi a dreptului la informare al cetăţeanului. Situaţia-standard arată cam în felul acesta: în editorialul de pagina întâi, directorul gazetei îl face cu ou şi cu oţet pe reprezentantul partidului X. Mai mult, în paginile trei, patru şi cinci, artileria reporterilor de investigaţie şi desanturile fotografilor aduc probe zdrobitoare că baronul cutare, ce reprezintă partidul cu pricina, a furat, a înşelat, a şantajat, a umilit, a deturnat, a bătut şi, uneori, chiar a omorât (la volanul maşinii sau plătind ciomăgari). O treabă jurnalistică făcută ca la carte, veţi spune.

Ei bine, nu. Pentru că în graba de-a înghiţi fulminantele dezvăluiri, ai trecut peste pagina doi. Revii asupra ei când mai răsfoieşti o dată ziarul, sperând să dai de-un chilipir la mica publicitate " şi ce vezi? Fotografia policrom-zâmbitoare, însoţită de-un text întremător-mobilizator, de genul: "Continuăm împreună!", "Un om dintre oameni şi pentru oameni", "Votaţi onestitatea!" a individului despre care tocmai aflaseşi că e cel mai crud urmaş al vampirilor draculeeni, un hoţ fără scrupule, un violator în serie şi-o bestie care-şi ţine mama reumatică în pivniţa întunecoasă şi umedă a vilei de nşpe mii de camere...

Ştiu, presa o duce greu (ei, nu chiar toată presa!), jurnaliştii sunt prost plătiţi şi haiduceala din timpul campaniei electorale e singura speranţă de-a moderniza redacţiile: mai un calculator nou, mai o maşină pentru distribuit ziarul, mai un supliment cu gagici semi-îmbrăcate pentru a mări tirajul... Aşa o fi. Dar, ca simplu cititor, am tot dreptul să-mi fie greaţă. Culmea e că destui dintre directorii-editorialişti au devenit prosperi oameni de afaceri. Principala afacere fiind chiar ziarul pe care-l fac. Nu exclud că unii dintre ei chiar au talent pentru business. Alţii însă nu au. Şi atunci, prin "tunurile" date în timpul campaniilor electorale speră să se menţină la conducere, raportând consiliilor de administraţie imensele succese la mâncatul rahatului.

Felul greşit în care s-a constituit presa românească postdecembristă era inevitabil să ducă la astfel de situaţii, în cel mai bun caz "confuze". Nu ştiu ca la vreunul din ziarele din România să existe o netă distincţie între sectorul redacţional şi cel administrativ. În Occident, în lumea presei normale, nu e treaba redactorului-şef cum se obţine reclama şi nici cum se distribuie gazeta. Treaba lui e să facă bine lucrul la care se pricepe: să organizeze paginile cu articole, să acopere cu informaţii precise realitatea, să atragă colaboratori de calitate. Mulţi dintre cei care conduc marile ziare nu sunt (mai ales în lumea anglo-saxonă) neapărat oameni care scriu. Ci oameni care asigură condiţiile pentru scris.

La noi, orice băieţică iute de condei nu se dă bătut până nu-şi vede numele pe pagina întâi, imediat sub titlul publicaţiei. Nu-i mai ajung învechitele funcţii "redactor-şef", "director", "director general". Acum, orice Bulă e "senior editor", "executive editor", "PDG" ("président-directeur-général", pentru anglofoni!), într-o harababură lingvistică de toată frumuseţea (adică de toată jalea). Unora nu le ajunge atât: după ce au acoperit hectare de pagini cu mediocrele lor consideraţii despre lume, politică şi viaţă au făcut pasul spre televiziuni. Aici, când nu sunt năimiţi pe faţă puterii (oricare-ar fi ea, de stânga, de dreapta, de centru, de dedesubt, numai putere să fie!), întunecă ecranul cu gângăveala, reaua-credinţă sau imbecilitatea lor. Şi uite-aşa, semi-docţi plini de râvnă, slugoi înnăscuţi, prostovani cu urechi clăpăuge, demoazele siliconate ajung să dea tonul gustului şi tonul gândirii în scumpa noastră patrie!

Dacă ruptura schizoidă între ce scrii ca "jurnalist independent" şi ce publici ca director de ziar a devenit o cutumă ce nu pare să mai supere pe nimeni, turul al doilea al alegerilor locale a arătat şi o latură odioasă. Dacă în situaţia descrisă mai sus redactorii îţi răspund ţâfnos: "Domnul meu, atâta vreme cât e vorba de-un mesaj civilizat, de dreptul la imagine al unui cadidat, unde e problema? Convingerile mele intime nu contează în astfel de situaţii. Suntem nu doar în democraţie, ci şi în economia de piaţă. Cum pot să explic eu acţionarilor că am refuzat o reclamă doar pentru că nu-mi place figura lui cutărică?", sunt foarte curios ce-au să răspundă la următoarele fapte:

Disperat că încep să-i părăsească până şi alegătorii captivi, pesedeii s-au dedat la o campanie murdară de-o violenţă fără precedent. N-a fost destul c-au poluat cu vorbirea lor scrâşnită posturile de televiziune, dar au vrut, musai, să lase posterităţii şi dovada alb pe negru a ticăloşiei lor. Au închiriat în turbare spaţiu publicitar, dedându-se la cele mai jegoase denunţuri pe care le-am citit vreodată. După ce-au epuizat metoda "telefoanelor murdare", a "fluturaşilor" la fel de murdari şi a scrisorilor scabroase, era inevitabil să ajungă la incalificabile atacuri la persoană şi la mârşăvii indescriptibile. O fi şi asta parte a "dreptului la informare"?!

Se prea poate. Dar mă întreb: ce fel de informare e aia în care un partid mafiotic şi cleptoman îşi permite, cu complicitatea unor publicaţii ce trec drept onorabile, să-i învinuiască pe candidaţii Alianţei "D. A." de corupţie, de potlogării nedovedibile şi de tare morale inimaginabile? Nu ştiu dacă Băsescu şi echipa lui sunt nişte sfinţi. Ştiu doar că, deşi au fost târâţi prin Justiţie, chemaţi la PNA, ameninţaţi şi batjocoriţi, dar nici un organ al statului nu le-a putut pune nimic în cârcă.

Ştiu însă " şi o ştiu tocmai din ziarele care-au găzduit astfel de infamii! " că pesedeii sunt o bandă nesătulă, organizată în cel mai pur stil mafiotic, pusă pe prăduit şi dictatură. Ştiu de la directorii de publicaţii că menţinerea la putere pentru încă patru ani a PSD-ului ar însemna transformarea ireversibilă a ţării într-un ţărm pustiu, într-o Sahară ale cărei oaze ar fi palatele baronilor şi casele de odihnă ale şefilor de la centru. Cu ce încredere să mai deschid astfel de ziare? Ce să mai sper de la jurnaliştii în al căror cuvânt credeam? Că nu mai există nici un fel de speranţă în România? Că talentaţii editorialişti care ţin predici grele de învăţăminte etice nu sunt decât nişte farsori? Că am greşit firma? Că îmi imaginam că deschid un ziar, dar am dat peste buletinul informativ al unui bordel? Că articolul din chenar, frumos scris, din pagina întâi, e doar biletul de intrare în casa de toleranţă? Şi că editorialiştii nu sunt decât peştii cinici a căror singură obsesie e să-şi vadă curvele din subordine producând peste plan?

Spuneţi-mi că nu e adevărat, că mă înşel, că n-am văzut bine! Combateţi-mă! Aduceţi argumente! (Aştept şi provincia!)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara