Nicolae Oprea, Ion D. Sîrbu şi
timpul romanului,
ediţia a doua
revizuită, Editura Bibliotheca,
Târgovişte, 2015, 321 pag.
Cu Ion D. Sîrbu şi timpul
romanului, Nicolae
Oprea deschidea, în
anul 2000, seria unor
studii critice dedicate
lui Ion D. Sîrbu, cele
mai cunoscute fiind
Ion D. Sîrbu – de veghe în
noaptea totalitară (2003)
de Antonio Patraş şi Un om
din Est (2006) de Daniel
Cristea-Enache. Nu ştiu încă
în ce măsură se poate vorbi
despre o „revanşă postumă“
– de care Nicolae Oprea se
arată convins, nu cred că
Ion D. Sîrbu este astăzi mai
citit decât autorii postbelici
deja canonici. Biografia
tragică îl apropie de Bulgakov,
cărţile lui sunt însă departe
de emulaţia unei capodopere
precum Maestrul şi Margareta.
Dar redescoperirea critică
a scriitorului petrilean este
mai mult decât binevenită,
având în vedere exemplaritatea
destinului său în anii
dictaturii comuniste.
Revizuirea monografiei lui
Nicolae Oprea vizează mai ales
elemente formale: grafia numelui,
criticul şi istoricul literar declarându-se
învins de varianta impusă editorial,
Sîrbu, deşi semnătura iniţială şi
actele de identificare (certificat de
naştere, foi matricole, diplome de
absolvire) certificau prima opţiune,
Sârbu; simplificarea notelor
bibliografice. Lipseşte însă, la finalul
cărţii, bibliografia operei lui Ion
D. Sîrbu şi aceea critică. În ciuda
reproşurilor unor comentatori, la
apariţia primei ediţii (de la Editura
Paralela 45), de a micşora capitolul
despre literatura dramatică, Nicolae
Oprea decide să-l păstreze neschimbat.
În definitiv, Ion D. Sîrbu şi timpul
romanului este un studiu monografic
construit după regulile clasice:
viaţa şi opera, aceasta din urmă
fiind investigată în toate
compartimentele ei. Titlul se justifică
prin convingerea că autentica
vocaţie a scriitorului ar fi fost aceea
de romancier. Piesele de teatru ar
fi reprezentat o ispită conjuncturală
(Ion D. Sîrbu lucrând o vreme la
revista „Teatrul”, apoi ca secretar
literar la Teatrul Naţional din
Craiova), iar povestirile – exerciţii
prozastice în vederea atacării
romanului.
Aş îndrăzni să spun că adevărata
sa vocaţie a fost alta: speculaţia
filosofică, pe urmele magistrului
Blaga. Politicul a contorsionat însă
atât de mult destinul lui Ion D.
Sîrbu, încât cine ar putea şti cu
certitudine? Ipoteza mea se bazează
pe mai multe indicii. În primul
rând, o mărturisire a scriitorului,
dintr-o scrisoare către Eta Boeriu,
din 1982: „Am pierdut Filosofia,
Dumnezeu mi-a dăruit filosofarea…”.
În al doilea rând, preocupările
studentului, „predispoziţia teoretică”
(eseul filosofic Despre o dialectică
a lucidităţii, publicat în 1944, într-o
revistă cu profil didactic din Bucureşti,
Preocupări universitare; lucrarea
de diplomă: De la arhetipurile
lui C.G. Jung la categoriile abisale
ale lui Lucian Blaga; pentru doctorat,
proiecţia unei teze despre Funcţia
epistemologică a metaforei; fişele
de lectură din anii 1945-1955,
recurente în Jurnal, arată, cum
observă Nicolae Oprea, pasiunea
pentru studii de psihologie şi
ontologie, logică şi teoria cunoaşterii,
estetică şi retorică, axiologie şi
morfologia culturii, fenomenologie,
intuiţionism). Cariera universitară
a tânărului Sîrbu a fost distrusă,
prin desfacerea contractului de
muncă, în urma refuzului de a-şi
„demasca” profesorii (Lucian Blaga
sau Liviu Rusu). Studii teoretice
ori filosofice nu se pot scrie în orice
context de viaţă. Literatura, s-a
dovedit demult, da. Literatura,
inclusiv diaristică, poate fi un
refugiu, un mijloc de supravieţuire,
o mărturie, în cazul celui condamnat
la condiţia provizoratului şi a
şocurilor existenţiale. Traiectoria
intelectuală firească a fost deturnată
atunci. În al treilea rând, însăşi
literatura lui Ion D. Sîrbu este una
demonstrativă, „de idei”. Scriitorul
afirmă că îi place să privească
„lumea şi oamenii cu ochi de filosof”.
Nicolae Oprea prezintă concepţia
acestuia despre teatru „ca formă
de filosofie” (v. şi „comediile-eseu”).
În proză, accentul cade pe simboluri,
mitologii, arhetipuri, iar formulele
narative accesează alegoricul,
parabolicul, utopia/ distopia, dialogul
filosofic, eseul romanesc, satira
menippee. Deşi unii critici au lansat
eticheta de „realism ironic” (pe
care o împărtăşeşte şi autorul
monografiei), este Ion D. Sîrbu
într-adevăr un prozator realist?
Chiar Nicolae Oprea semnalează
compoziţia hibridă, structura barocă
a romanului Adio, Europa!, tenta
parabolică şi symposion-ul platonician
în Lupul şi Catedrala. În plus, fără
„cheile” personajelor şi fără
contextualizarea social-istorică a
comentatorului, ce rămâne din
„realismul” acestora? Şi să nu
uităm că Adio, Europa! a fost gândită
ca o scriere de sertar, şi nu ca o
carte de „negociat” cu Cenzura.
Eugen Negrici spunea, în Literatura
română sub comunism, că „peisajul
literaturii scrise sub comunism
ar putea deveni incitant (mai incitant
chiar decât peisajul literaturii scrise
în vremuri de normalitate) tocmai
prin nefirescul lui, prin povestea
dramatică pe care o conţine fiecare
falie şi fiecare formă de relief. El
seamănă întrucâtva cu priveliştea
stranie a atolului Mururoa sau a
Cernobîlului, după dezastru.” „Insule
mirobolante de vegetaţie”, ivite
din „cenuşa hrănitoare a dezastrului”,
sunt şi scrierile lui Ion D. Sîrbu.
Fibra sa filosofică se metamorfozează,
din cauza presiunii istoriei, în
bufonerie satirică şi tragică. În
această ordine de idei, capitolul
biografic al monografiei lui Nicolae
Oprea, „Romanul” vieţii. Biografia
unui proscris, devine indispensabil
înţelegerii operei propriu-zise.
Frontul, închisorile, domiciliul forţat
(în „Isarlâkul” craiovean), influenţa
blagiană (spaţiul-matrice, panteismul),
prieteniile cu membrii Cercului
Literar de la Sibiu, călătoria în
Europa – toate îşi află ecoul în scris.
Din acest punct de vedere, „literatura
lui Ion D. Sârbu este o literatură
suferită, îndurată, urmarea unei
adânci suferinţe fizice şi morale”.
Monograful nu detaliază însă despre
cum a fost lăsat, totuşi, fostul deţinut
politic să plece cu bursă D.A.A.D.
(obţinută cu sprijinul lui Negoiţescu),
vreme de trei luni, prin Europa
(octombrie 1981- ianuarie 1982).
Câtă moralitate, atâta dramă!
În această parafrază camilpetresciană
s-ar putea esenţializa destinul
„jurnalistului fără jurnal”. Dar
admiraţia faţă de verticalitatea
morală a scriitorului nu anesteziază
simţul critic al lui Nicolae Oprea.
Ion D. Sîrbu şi timpul romanului
este o monografie echilibrată, care
analizează minuţios opera „marelui
ghinionist” (scos din literatură timp
de 17 ani), fără să-i eludeze scăderile.
Cu excepţia romanelor postume
(Adio, Europa!, Lupul şi Catedrala)
considerate relief de creastă, şi
piesele de teatru, şi povestirile, şi
romanele „pentru copii şi părinţi/
bunici” primesc o evaluare din care
nu lipsesc termeni ca schematism,
convenţionalism, melodramatism,
maniheism, tezism. Jurnalul este
interpretat ca un Noctal (v. tipologia
jurnalului intim realizată de Mihai
Zamfir), scriere ce adoptă regimul
fictiv. „Jurnalul, dublat de epistolar,
susţine în fond osatura teoretică
a ficţiunii romaneşti” – notează
Nicolae Oprea. Nici în caietele
manuscris clandestine Ion D. Sîrbu
nu poate renunţa la histrionism
(chiar şi în epistolar, criticul descoperă
un „personaj”). Ion D. Sîrbu este
mai degrabă un spirit baroc,
care nu poate vorbi onest (sincer)
decât prin deformări, anamorfoze,
şarje, măşti, paranteze şi digresiuni.
Toate „jocurile” intelectuale,
lingvistice sau livreşti, nu au
însă drept mobil pura gratuitate
estetică, ci depoziţia justiţiară.
„Dorinţa supremă a lui Ion D. Sîrbu
a fost să nu moară nemărturisit.”
Un preconizat op memorialistic
s-ar fi intitulat Depun mărturie!.
Ion D. Sîrbu este un caz interesant
al istoriei noastre literare. Chiar
dacă nu va ajunge să ocupe un loc
fruntaş în canonul literaturii române
postbelice, acolo unde îl aşază
Nicolae Oprea („în rândul prozatorilor
de prim-plan”), studierea vieţii
şi a operei sale dă seama de grozăvia
totalitarismului comunist din lumea
estică. „Literatura va răspunde
totdeauna de ale ei pe limba-i
proprie”, cum zicea Monica Lovinescu,
dar o etică a neuitării ar trebui
să ne locuiască pe toţi.
