Cultura muzicală occidentală are la bază personalitatea muzicianului complet, definit prin contopirea creatorului de muzică cu interpretul. Compozitorul a fost întotdeauna interpret: el producea lucrări pe care le cânta fie singur, fie cu un grup de prieteni muzicieni, care la rândul lor erau de multe ori compozitori-interpreţi. Odată cu apariţia dirijorului în Baroc, faţetă mai rafinată a interpretului, compozitorul se adaptează, preluând şi acest rol.

Cu cât înaintăm spre şi în secolul 21, cu atât observăm cum compozitorii încep să piardă contactul cu actul interpretării şi ethosul lui. Acest lucru declanşează marea criză a conştiinţei creatoare de muzică. Desprinsă de actul redării şi păstrată în mediul steril al unei mecanici abstracte, compoziţia devine tehnologie: un fenomen elitist, lipsit de reală capacitate de a se înnoi. Contactul cu realitatea interpretativă, cu muzica în stadiul de formare, de izbucnire din suflet, în fapt singurul mijloc care poate asigura acel influx de supraomenesc, acea sclipire care ne face nebuni pentru o clipă - este anulat cu precizie chirurgicală.

Compozitorul scrie ceva şi aşteaptă ca interpretul să cânte ceea ce a scris. Relaţia se mărgineşte la binomul "eu scriu-tu cânţi". Dar acest lucru e prea puţin. Interpretul nu e o maşină: el are propriile sale idei, vrea să fie iubit pentru ce cântă, vrea să răspândească frumuseţe în jurul său. Astfel că divorţul între unul şi altul devine foarte previzibil.

Dar interpretul nu se lasă. Îşi zice: în marea de lucrări muzicale ermetice, vor mai fi existând câteva care să semnifice cu adevărat ceva, dar cu siguranţă acestea nu sunt prea multe. Şi începe să le caute şi să le îmbunătăţească cu ştiinţa lui. De aceea, asistăm în contemporaneitate la un fenomen interesant. Interpretul preia iniţiativa şi propune o cale de ieşire din impas. El devine creator, căci nu se mai mulţumeşte cu rolul pasiv al celui obligat doar să redea cu acurateţe ce a scris compozitorul. El nu e un mecanism de redare, asemenea calculatorului, ci doreşte din toată inima să şi simtă muzica pe care o cântă. Din acest punct de vedere, caută diverse opţiuni de a-şi satisface apetitul. În căutarea sa, interpretul descoperă că sursa creativităţii se află în el însuşi. Compozitorul nu îi mai spune mare lucru: în mare parte compozitorul de azi e lipsit de real curaj muzical şi, lucrul cel mai grav, şi-a pierdut viziunea. De ce? Datorită lipsei contactului cu publicul şi ruperii legăturii cu muzica. Or, interpretul are nevoie de acestea două ca de aer: fără recunoaşterea publicului e lipsit de orice suport existenţial, de orice entuziasm, iar fără muzica pe care s-o înţeleagă şi să o simtă - i se ia pur şi simplu satisfacţia interioară, plăcerea secretă care îl face un vehicul al energiilor vitale, un vrăjitor.

În secolul 21 asistăm la o ofensivă a creativităţii interpretului. Asociată în mod tradiţional cu personalitatea compozitorului, creativitatea migrează în actualitate din zona compozitorului în cea a interpretului, care-şi asumă rolul complex de interpret-compozitor. Astfel pot fi înţelese fenomene ca renaşterea muzicii vechi (N. Harnoncourt), transcripţiile creatoare (Kronos Quartet), fuziunea între diferite muzici (fenomen previzibil al tehnicilor oulipiene generalizate), improvizaţia (happening, jam-sessions).

Dar această migrare a creativităţii reale din zona producătorului de muzică către cea a intermediarului este sprijinită chiar la nivelul mentalităţii în mass-media. Se observă cum figura interpretului a devenit, treptat, baza de desfăşurare a discursului muzical. În top-uri apar melodii care sunt anunţate conform unui format: interpretul sau grupul (trupa, cum i se spune la noi), apoi titlul piesei şi în final casa producătoare. Nici un cuvânt despre compozitor. De aceea, se presupune că - fie interpretul este şi compozitor (deci e cantautor, ceea ce duce cu gândul la restituirea contemporană a vechii profesii a bardului), fie casa producătoare livrează "la pachet" un compozitor oarecare.

Se observă, aşadar, că domeniile muzicii înalte şi cel al muzicii de masă suferă influenţe reciproce, ce creează o "chimie" foarte subtilă şi în permanentă prefacere. Mentalitatea începe să se schimbe şi ea, publicul devine mai curios, importurile şi exporturile de idei muzicale se produc rapid şi generează mode.

Însă e limpede un fapt: interpretul constituie în actualitate cheia evoluţiei ulterioare a muzicii. Compozitorul va trebui să se adapteze, redevenind interpret, reînvăţând să iubească muzica în ipostaza ei vie, în medierea ei unui public dornic de comunicare şi senzaţii. Căci despre asta e vorba, în fapt: despre senzaţii. Muzica totuşi, chiar şi cea savantă, e făcută să ofere plăcere. Interpretul mijloceşte senzaţia şi plăcerea asemenea unui ecran ce configurează şi amplifică semnalul iniţial al compozitorului. Rezolvarea problemei se va face numai dacă interpretul, care deţine pârghiile şi tehnicile redării amplificate a senzaţiilor (de la velocitate la cantabilitate, de la trucurile meseriei la secretele şi superstiţiile ei), va beneficia de înţelegerea compozitorului, care va scrie pentru a-i satisface nevoia de comunicare. Pentru aceasta, compozitorul trebuie să înveţe să redevină interpret. Altfel, el nu are nici o şansă. Va ieşi din scenă treptat şi va fi reinventat de către interpreţi.