Franz Kafka, Scrisoare către tata,
Traducere din germană de Mircea
Ivănescu, Postfaţă de Ioana
Pârvulescu, Humanitas Fiction, 2016,
144 p. În noiembrie 1919, în urma
unei logodne rupte la
dezaprobarea vehementă
a tatălui, scriitorul Franz
Kafka, pe atunci în vârstă
de 36 de ani, îi scrie tatălui
său o fabuloasă scrisoare
de circa o sută de pagini, în
care caută să explice eşecul
relaţiei lor, denunţându-i
metodele abuzive, calificate
în prezent, după uzanţele
ştiinţelor moderne, drept
tiranice şi narcisiste.
Scrisoarea pare să fi avut de la
bun început destinul unora dintre
multele lui postume: deşi un strigăt
surd de disperare, pioasă declaraţie
de iubire filială, expresie a tuturor
anxietăţilor care i-au marcat în chip
tragic destinul, ea a sfârşit finalmente
(fiindu-i returnată fiului şi lipsită
de răspunsul tatălui) prin a deveni
doar o operă literară. Kafka avea o
înţelegere deloc comună asupra
literaturii, făcând distincţie între
literatură şi poezie şi considerându-se
pe sine poet. Ideea sună cu atât
mai bizar cu cât stilistica kafkiană
este dezarmant de simplă, aproape
o anti-literatură. Dar când postfaţatoarea
acestei ediţii, Ioana Pârvulescu, afirmă
că, după decenii de lecturi, îl consideră
în chip metaforic pe Kafka una din
cele opt note ale octavei muzicale,
sugestia sa merge în aceeaşi direcţie
în care a mers, în Literatura şi
răul, şi înţelegerea lui Georges Bataille
asupra scriitorului praghez: literatura
lui Kafka nu este o sumă de artificii
poetice de care ne putem dispensa,
ci esenţă, valoare absolută, filosofie,
iar în absolut poezie; un traumatism,
o „lovitură de pumn în tigvă” cu efect
de trezire, cum credea însuşi Kafka
(apud Romul Munteanu) că ar trebui
să fie o carte care să merite a fi citită.
Şi de aici, probabil, includerea atât
de filosofică (şi totodată poetică) a
lui Kafka de către Bataille în filosofia
răului. Nu pentru că anxiosul evreu
ar fi prefigurat, cum au spus unii
comentatori, ororile nazismului, nici
pentru că opera lui genială (deschisă,
şi încă larg, potrivit măsurii sale) sar
preta atâtor interpretări (filologice,
filosofice, clinice, politice), ci pentru
că, în gândirea originală a lui Bataille,
răul kafkian nu este neapărat cel
tematizat în operă (constând mai
exact în ce, în multe cazuri?), cât cel
care, în economia vieţii, se exprimă
prin însăşi inutilitatea, şi astfel
suveranitatea artei sale. Înarmat
cu acest „rău” a luptat fiul nereuşit
împotriva ambiţiilor materialiste ale
tatălui şi tot acest „rău”, între altele,
i-a boicotat şansa de a-şi concretiza
încercările de căsătorie. Dar acest
„rău”, pe de altă parte, s-a perpetuat
în viaţa lui ca unică formă de afirmare
spirituală, singura de care se declară
a fi fost vreodată interesat, şi totodată
ca orgolioasă expresie a autoexcluderii
sale din lumea afaceriştilor de succes
în care l-ar fi dorit integrat tatăl său.
Astfel, numai prin literatură rămâne
prins în chip voluntar Franz Kafka în
„puerilitatea visului” său, asumându-şi
un destin superior de „copil iresponsabil”
(cf. Bataille, op. cit.), unic mod în care
simte că nu va trăda ceea ce este
el, „particularitatea” sa.
Democratizarea profesiilor, a
aspiraţiilor, pedagogia parentală
liberală fac astăzi aproape de neînţeles
de ce s-ar putea simţi un copil de
la sfârşitul secolului al XIX-lea atât
de incapabil, de vinovat şi de învins
pentru că nu a urmat calea trasată
de tată. În cazul de faţă, explicaţiile
sunt întregite de un profil psihologic
incert, care pare să inducă aprioric
eşecul. Din familia mamei sale, crede
scriitorul, ar fi moştenit Franz „ghimpele
(...) care acţionează mai tainic, mai
timid, într-o altă direcţie şi mai
ales adesea eşuează complet” (p. 9).
De acolo şovăiala, neliniştea, frica,
epuizarea nervoasă. Scrisoarea lui
Kafka este o mostră de introspecţie
şi onestitate, un examen critic dureros
al cauzelor damnării sale familiale şi
lumeşti, şi totodată – atenţie, părinţi!
– o splendidă afirmare a iubirii sale
respectuoase faţă de părintele
abuziv. Poate servi, totodată, ca
negativ oricărui tratat modern de
parenting, şi poate confirma orice
idei pedagogice care insistă să ne
facă atenţi asupra modului în care
ironia, răutatea, ameninţările, dispreţul
pot produce urme de neşters în sufletul
unui copil.
Pentru literatură însă, nu este
nimic în această scrisoare care să nu
rezoneze adânc în opera însăşi a
lui Kafka, de unde şi interesul neexagerat
de mare care i s-a arătat de către
comentatori. Practic, absurdul se
instalează de foarte timpuriu în relaţiile
copilului Franz cu tatăl său, devenind
ulterior o cheie importantă în înţelegerea
întregii sale opere: fiul nu pare
(mai ales în a doua parte a scrisorii)
că îşi judecă tatăl, ci că, asemenea
propriilor neputinţe, îl înţelege,
simţindu-l supus unei forţe mai presus
de el. Foarte utilă este şi observaţia
psihologilor asupra rolului pe care îl
poate avea, în dezvoltarea unei
personalităţi, prezenţa unui model
de autoritate cu standarde duble, aşa
cum era Hermann Kafka. Asemenea
atitudini afectează discernământul
copilului, generând confuzie între
bine şi rău. Iar de aici şi până la
instalarea sentimentelor de vinovăţie,
spaimă sau ruşine pe care le descrie
atât de convingător Kafka în Scrisoarea
sa nu este decât un pas. De exemplu,
un adult are instrumentele necesare
pentru a califica drept tiranice sau
neserioase exortaţiile despre maniere
şi educaţie la masă, oferite în paralel
cu plescăieli, firimituri, curăţat de
unghii, ascuţit de creioane şi alte
activităţi ce denotă dispreţ faţă de
cele spuse, dar în ochii copilului acest
comportament nu-şi află sensul: „tu,
omul atât de mare, care dădea măsura
tuturor lucrurilor, nu respectai poruncile
pe care mi le dădeai mie”, iar de aici,
lumea copilului se împarte în „una
în care trăiam eu, sclavul, supus unor
legi care fuseseră inventate numai
pentru mine” şi „o a doua lume,
nesfârşit de departe de a mea, în care
trăiai tu, îndeletnicindu-te cu conducerea,
cu emiterea ordinelor şi cu mânia
stârnită de neascultarea lor” (p. 21).
Sună cunoscut? Vezi şi reproşul
din final, pe care, ca într-un joc al
măştilor, fiul şi-l face singur prin
gura tatălui: „tu te arăţi prin această
scrisoare drept acelaşi parazit” (p.
95).
Alter-ego-urile lui Franz Kafka în
propria operă sunt binecunoscute,
ca şi imaginile tatălui deghizate în
paradigma judecătorului, legiuitorului,
comandantului, sau a oricărei instanţe
nebinevoitoare acţionând de unde
nu te aştepţi. Ca şi în viaţă, fiul nu
are scăpare: declară în Scrisoare că
a avut de foarte devreme conştiinţa
că este înfrânt, că forţele dintre cei
doi combatanţi erau profund inegale,
iar emanciparea prin căsătorie i-a
devenit imposibilă neavând calităţile
tatălui. Nu era ironie, ci chiar admiraţie
în vorbele lui. Iar printre tuşele
portretului patern se strecoară, fie
şi rareori, în amintirile fiului, câteva,
puţine, sensibile vibraţii de bunătate
(surâsul rar, dar „liniştit, mulţumit,
bun” care îl umple pe fiu, întrucât
nu-i este adresat, de o fericire vinovată),
sau forţa vitală a tatălui, transpusă
uneori – în forme înstrăinate –, în
operă, în observaţii ce contrazic
impresia înşelătoare că lumea kafkiană
ar fi integral damnată. Finalurile
povestirilor Verdictul, Metamorfoza,
Un artist al foamei, spre a numi doar
câteva exemple, se produc după o
schemă a mersului înainte al lumii,
rămase indiferente la dispariţia celor
inadaptaţi şi nevolnici. Georg Bendemann
se sinucide din ascultare filială, Gregor
Samsa e fericit că, prin dispariţia sa,
îşi scuteşte de chinuri familia, iar
artistul foamei este ignorat cu desăvârşire
tocmai când, cu preţul vieţii, îşi
depăşeşte recordul. Dar sacrificiile,
sensibilităţile, bunătatea sau reuşitele
gângăniilor nefolositoare nu au preţ.
Asemenea lui Hermann Kafka, lumea
conţine pantere tinere, sălbatice,
puternice, gata să îl înlocuiască pe
artistul foamei, şi care atrag ca un
magnet masele de oameni prin lipsa
angoaselor şi pofta lor de viaţă.
Nici circulaţia de pe pod nu se opreşte
măcar o clipă în loc la sinuciderea
fiului renegat. Cât despre familia lui
Samsa, moartea fiului împovărător
are un efect catarctic: visurile şi
speranţele revin, ca şi natura înflorită.
Tot astfel, probabil, a simţit şi Franz
că se vor reaşeza toate în urmă-i. Iar
părinţii i-au supravieţuit mai mulţi
ani, şi doar succesul operei fiului,
„orientarea cea mai eficientă a fiinţei”
sale, cum a declarat în jurnal, trebuie
să-l mai fi surprins pe tată.
