Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Plecând de la cărţi:
Eterna şi fascinanta Rusie de Mihai Zamfir

Însemnările care "pleacă de la cărţi" se leagă ciudat unele de altele, în ritmul insesizabil al numelor şi al locurilor care se cheamă între ele: Cehov, evocat data trecută cu voce sufocată de emoţie, stîrneşte zeci de nume colaterale, ivite după o logică proprie. Cehov a fost, de exemplu, foarte apropiat de Vladimir Soloviov, la moartea căruia, în 1900, scrisese: "N-am iubit pe nimeni ca el...". Şi iată cum ajungem la literatura rusă dintre cele două secole. Şi la cartea lui Ion Ianoşi.

Această carte, Sankt Petersburg. Romanul şi romanele unui oraş (Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004), descumpăneşte la început: este un fel de istorie a culturii ruse din secolele XIX-XX, povestită sub formă mai degrabă romanescă. Din cele două secole, este privilegiat pragul lor, momentul de graţie stelară 1900, cînd - cîteva decenii înainte, câteva decenii după - s-au exprimat în limba rusă mai multe genii şi mai multe minţi strălucite decît pe durata unui veac în toată Europa.

Sankt Ptersburg rămîne doar o "carte", între ghilimele: ea cuprinde istorie verificabilă, foarte multă mică istorie, dar şi arhitectură, fiozofie, legende, lupte politice, războaie şi revoluţii, mai ales literatură. Nu e prea mult? Dacă volumul ar fi avut forma unui tratat academic, cu siguranţă că era excesiv; scrisă însă aşa cum este scrisă, ca operă literară incertă, ca istorie romanţată şi avînd - pe lîngă sute de personaje prezentate fugitiv sau pe larg - un singur personaj principal, Sankt Petersburgul însuşi, aceeaşi carte devine pasionantă. Se citeşte cu sufletul la gură pînă la ultima pagină. Pentru că autorul posedă talentul special de a sesiza fondul latent de "literaritate" care există în fiecare eveniment istoric, în fiecare biografie, în fiecae carte importantă, indiferent de tema ei. Să fi învăţat Ion Ianoşi tocmai de la Formaliştii ruşi - bună parte din ei, petersburghezi - această artă a găsirii unei literaturnost" în fragmente non-literare?

Personal, am apreciat şi prima formă a acestui ciudat periplu, apărută în 1972 cu titlu uşor diferit, dar cred că actuala variantă îi este mult superioară. Numeroase capitole pe care le citim acum n-ar fi putut apărea atunci sub nici o formă. Episodul emigrării masive a intelectualilor imediat după revoluţia bolşevică din 1917, capitolele despre blocada Leningradului din timpul ultimului război, dar mai ales capitolul închinat Annei Ahmatova (poate cel mai reuşit, literar vorbind, din întregul volum) poartă, de la un capăt la altul, marca libertăţii totale de gîndire.

Puţini cititori realizează, poate, nu numai rivalitatea seculară dintre Petersburg şi Moscova (ea este de domeniul locurilor comune), ci faptul că spiritului Moscovei i s-au ataşat spontan, în ultimele decenii, comuniştii, staliniştii, toţi cei pentru care moştenirea Rusiei imperiale era incomodă. Petersburgul a fost persecutat de Stalin încă de la preluarea puterii, deoarece dictatorul văzuse în oraşul de pe malul Nevei (pe bună dreptate!) un centru de rezistenţă intelectuală în faţa barbariei. Lista cu numele marilor personalităţi ale culturii ruse, originare din Petersburg sau care s-a identificat cu spritul oraşului, provoacă ameţeală: am spune că acest loc a atras "partea bună" a culturii ruse din ultimele două secole, dar mai ales din epoca sovietică. în această epocă, Petersburg versus Moscova înseamnă, în cartea lui Ion Ianoşi, modernizare versus autohtonism, gîndire liberă versus autocraţie, Europa versus Asia.

Prefaţa autorului mărturiseşte amărăciunea de a scrie despre literatura rusă într-un moment ce i se pare nepropice, deoarece orizontul actual de aşteptare ar fi altul. "Mi-am mai asumat condiţia de minoritar şi în alte privinţe", declară blazat Ion Ianoşi. Iată un pesimism exagerat! A existat dintotdeauna, între cei mai buni literaţi români, un interes adînc şi sincer faţă de cultura rusă, sub toate aspectele ei, de la literatură şi filozofie la muzică, cinematograf şi balet.

În ce mă priveşte, am considerat obligativitatea de a învăţa rusa încă de la vîrsta de nouă ani drept una dintre marile şanse ale vieţii mele. Limba vorbită de Cehov, Ahmatova şi Mandelstam nu va putea fi niciodată pîngărită, oricine altcineva ar mai vorbi-o, pentru că - înnobilată astfel pe vecie - ea se transformă din nou sub ochii noştri, după o paranteză asasină de cîteva decenii, într-o limbă a speranţei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara