Ca si cărţile bune si filmele bune te fac să visezi cu ochii deschisi, si într-un aume fel despre asta este vorba în filmul lui Scott Hicks pe care l-am revăzut săptămâna trecută.
Povestea este cum nu se poate mai simplă, un băiat rămas fără tată, Bobby Garfield (Anton Yelchim)
- cu o mamă fluşturatică, Liz Garfield (Hope Davis), cu o prietenă de vârsta lui, Carol Gerber (MikaBoorem), şi un prieten, Sully (Will Rothaar)
- are parte de acea întâlnire miraculoasă pe care cu toţii ne-o dorim şi aşteptăm să se întâmple, să facă parte din miezul copilăriei noastre. Numărul de magie se cheamă Robert Brautigan (Anthony Hopkins), pe scurt Ted, este un om în vârstă, vârsta unui bunic, unul însă puţin excentric care vine într-adevăr dintr-o altă lume decât aceea a micului orăşel unde nu se întâmplă nimic. Lumea cealaltă îi aparţine lui Edgar Lee Hoover, ne aflăm în plină confruntare a celor două mari puteri, USA şi URSS, în plin război rece, iar Ted posedă un dar extrem de preţios pentru FBI. Însă magia sa nu provine de aici, din puterile paranormale pe care Ted le are şi care-l fac extrem de preţios, căutat de agenţi pentru a servi unor scopuri politice, militare, ci este o altă magie care se va arăta numai în preajma acestui puşti în căutarea a ceva ce nu ştie a numi. Magia lui se deschide cu foşnetul imaginar al cărţilor, cu una, două trei poveşti pentru că asemeni regelui Midas, ceea ce ce Ted atinge se transformă într-un mic miracol ca de pildă un permis de bibliotecă gratuit oferit de mama lui Bobby cadou de ziua lui. O frază din Ben Johnson despre timp, acest „old bald cheater" care se însoţeşte cu faptul anecdotic al „flatulenţelor" scriitorului - Ted îi va explica onomatopeic sensul acestui cuvânt
- deschide curtea miracolelor, pentru că Ted ştie să citească şi nu numai cărţi, ci şi suflete. Va fi Bobby un scriitor? Nu vom şti, însă miracolul se află acolo, miracolul clipei de neuitat al primului sărut, „cel după care toţi ceilalţi vor fi judecaţi", miracolul copilăriei care dilată clipa la infinit, „E straniu, când eşti copil o zi se poate întinde la nesfârşit", miracolul câştigării acelei fărâme de curaj din care se naşte un bărbat în cel care nu este încă un adolescent. Nu ştim nimic despre viaţa ulterioară a lui Bobby, însă cele câteva zile în preajma lui Ted îi deschid ferestrele către lume, către o înţelegere a ei, către bucuria de a trăi fiecare minut. Pentru Ted, înţelepciunea are ceva amar, clipele petrecute în preajma acestor suflete curate sunt Atlantida lui, ţinutul misterios, magic al copilăriei care revine la suprafaţă pentru un moment singular, poate şi ultimul. De fapt există puţine întâlniri adevărate între un adult şi un copil, întâlniri care să conteze cu adevărat, să fie atât de puternice astfel încât timpul să nu le estompeze şi ele să se reia cu aceeaşi intensitate la retrăirea lor din amintire. O astfel de întâlnire are loc între Bobby şi Ted, iar jocul de-a detectivul, aparent o glumă la început, revelează copilului un alt teritoriu de umbră, unul rece, tăios, teritoriu care se prefigurează în mic cu cei câţiva huligani de cartier care-o molestează pe Carol şi împotriva cărora un alt Bobby îşi ia revanşa, un Bobby victorios asemeni jucătorului Bronco Nagurtski în ultimul meci al vieţii lui când întors la echipă face o demonstraţie de voinţă. Ne aflăm pe teritoriul visului american, al challanger-ului care câştigă acea clipă unică pe care o dăruieşte tuturor celor care au dorit să creadă în ea, clipă care-l redă unei mitologii eroice a succesului. Anthony Hopkins este un admirabil actor, povestitorul pe care-l evocă este acolo, privirea aţintită în gol trece în altă dimensiune, cuvintele au ceva de transă hipnotică, momentul este urmărit parcă pe viu, venind de departe cu emoţia care-l conţine şi acel timbru nu se uită ca şi ochii morţi de sibilă ai lui Ted. Magia poveştii redeşteaptă instinctul puternic al învingătorului în Bobby şi nu este vorba de o victorie precară, la fotbal american, ci de una care reuneşte tot ceea ce are mai bun fiinţa lui. Ted îl scoate la suprafaţă cu tot ceea ce are mai bun şi asta îl face vulnerabil pe bătrân în faţa altor clarvăzători care-l vânează orientaţi de un alt simţ decât cele obişnuite. Micului colţ de paradis într-un orăşel uitat de lume, Arcadie provincială, uşor prăfuită ca şi jucăriile uitate în pod ale copilăriei, îi corespunde altundeva un colţ de întuneric, iar Ted ştie că timpul de care dispune este limitat, că bucuria intensă trăită cândva, undeva, se risipeşte inexorabil: „devenim deodată bătrâni şi inima ni se frânge". Şi nu despre bătrâneţea biologică vorbeşte Ted, ci de aceea care se instalează cu mult înainte. Nu ştim nimic despre Ted, acest om din Atlantis, oraşul legendar scufundat, metaforă arcadică a paradisului copilăriei, una din ferestrele nenumărate pe care Ted le poate deschide. Ce a trăit, cum a trăit sunt lucruri care apar traduse prin înclinaţia sa către lectură, pentru că Ted este un mare cititor şi cine ştie cărţile aşa cum le ştie el a deschis deja mai multe ferestre în viaţa lui. În definitiv, umbra de care are nevoie, discreţia cu care se înconjoară fac din el un personaj de roman poliţist şi în acest scenariu de mistere va fi introdus şi Bobby. Iar Ted ştie să deplaseze misterul de la povestea lui la povestea cărţilor cu o abilitate deosebită, ca apoi scurta poveste de dragoste a lui Carol şi Bobby să îşi desfacă haloul ei de magie asupra tuturor. Ted luminează colţul de lume în care ajunge, un colţ în care nu poate rămâne, nu întâmplător el este luat de oamenii care lasă umbre lungi pe caldarâm noaptea, o dispariţie care nu va fi revendicată de nimeni şi care va servi cine ştie cărui episod obscur din istoria secretă a spionajului. Însă momentul Ted nu expiră după plecarea lui, el este acel element care-l propulsează pe Bobby, care-l transportă în alt loc, departe de Carol, într-o altă lume, tocmai pentru ca lumea acelui sărut „după care toţi ceilalţi vor fi judecaţi" să rămână eternă, intangibilă, miraculoasă aşa cum numai copilăria cu magia ei o poate face.
