Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Et in Arcadia ego de Livius Ciocarlie


Nu am de ce să fiu mândru, dar e un fapt: nu sunt atent la aniversări. îi mulţumesc doamnei Ileana Mălăncioiu că mi-a adus la cunoştinţă ceva ce ar fi trebuit să ştiu, iar după cum mi-am dat seama ulterior alţii nu uitaseră: Lucian Raicu a împlinit 70 de ani.Alţii n-au uitat, zic, dar buna lor memorie nu desfiinţează adevărul prejudiciabil că numele lui Lucian Raicu e evocat tot mai rar. Veniţi de curând spre literatură, intraţi de curând în biblioteci, tinerii nu-l aud şi n-au cum să afle ce pierd. Totuşi, în primii doi, trei ani după 1990 când, potolindu-se întrucâtva vâlvătaia postrevoluţionară, literatura a fost redescoperită şi au început totodată să se producă redistribuiri pe scara de valori, Lucian Raicu, aflat dinainte foarte sus, a mai urcat. Atunci, Radu Petrescu îşi consolida poziţia pe care îl aduseseră în sfârşit optzeciştii, Costache Olăreanu şi Şerban Foarţă erau dintre puţinii care îşi ocupau, tardiv, locul meritat, iar dintre cei ce se impuseseră mai demult Lucian Raicu, alături de Gellu Naum, părea să fie şi mai admirat. Criticii tineri care, ei, refăceau canonul, nu apucaseră să urmărească cronicile de întâmpinare a poeziei din "România literară", dar aveau acces la volume. Puteau să parcurgă pagini fundamentale despre scriitori români, de la Bacovia, Sadoveanu şi Rebreanu până la Sorin Titel, să aibă revelaţia capodoperei oferită de Gogol sau fantasticul banalităţii. Cred, însă, că cel mai mult a impresionat atunci seria de reflecţii asupra spiritului creator. Dimpotrivă, când Vasile Popovici a scos în 2000 o antologie din aceleaşi reflecţii ea n-a interesat tot atât. Aceasta pentru că, din păcate, deschiderea către opera lui Lucian Raicu n-a durat. A intervenit o lege implacabilă a erei informaţionale - cine nu e mediatic se pierde în ceaţă - şi una specifică epocii de tranziţie: nu există cine e absent. Lucian Raicu nu mai e prezent nici prin scrieri actuale (a fi de faţă personal e şi mai performant). Stabilit la Paris în 1987, el s-a retras într-o tăcere îngândurată. Prin urmare, a fost retrimis în îndepărtata Românie de până în 1990. împrumutând titlul unei emisiuni de radio a lui Carol Sebastian, aş spune că Lucian Raicu e acum o absenţă asurzitoare în urechile unor surzi.

Nu e nepotrivit "cadoul" pe car i-l fac lui Lucian Raicu la aniversare spunându-i că e pe cale să fie uitat? Nepotrivit, poate, umilitor nicidecum. Căci iată ce citesc într-o revistă pariziană: "Beckett. E extraordinar cum nimeni nu se mai gândeşte la el". Pentru cine e umilitor? Pentru Beckett, sau pentru ignarii care nu se mai gândesc la el? Am optimismul de a fi sigur că - în ambele cazuri - ignoranţa aceasta nu se va eterniza.

În Franţa, i s-a tradus eseul despre Gogol, apărut la editura L'Age d'homme. Previzibil, cu puţin ecou. Spun previzibil fiindcă Lucian Raicu e la fel de greu de trecut în altă limbă ca un poet. în versiunea franceză s-au pierdut efectele infinitezimale ale unui stil de o supremă subtilitate şi semnele discrete ale tensiunii spirituale. în lipsa acestora, fraza sună mut. Mai promiţătoare e colaborarea recentă cu Dominique Ilea, în traducerea căreia tocmai s-a publicat în "Revue des Deux Mondes" un capitol dintr-o posibilă carte despre Tolstoi însoţit de cuvinte entuziaste ale redactorului şef, Michel Crépu. Dacă succesul se va confirma, nu mă îndoiesc că, potrivit mentalităţii noastre smerit vanitoase, îl vom revendica, abia atunci, pe autor.

Nu mai am îndemânarea de a caracteriza. Lucian Raicu e un prea mare critic pentru a-mi permite eu să însăilez. De aceea, nu fac decât să mărturisesc. Dacă acela care m-a extras, la o vârstă nu prea fragedă, din bârlogul de provincial timorat a fost Sorin Titel, cei care mi-au dat curajul să persist aveau să fie Nicolae Manolescu şi Lucian Raicu. Fiecare în felul său, contrastant. De altfel, ei erau critici cu metode şi concepţii opuse, încât am şi scris, fără să public, un eseu intitulat O polemică necesară. Nu mă refeream la o polemică propriu-zisă întrucât Nicolae Manolescu şi Lucian Raicu s-au războit foarte puţin. Ei polemizau implicit prin ideile şi practicile lor divergente. Am numit necesar acest dialog virtual deoarece ei erau reprezentativi pentru modurile principale de a face critică. Spus foarte pe scurt: prin observarea operei sau prin identificare cu actul creator.

Relaţia cu cei doi critici, deveniţi prieteni, s-a înscris în acelaşi regim polarizat, care-mi aminteşte de rândul ăsta un titlu al lui Şerban Foarţă: Dublul regim (diurn)/nocturn) al presei. Diurn/nocturn în sensul cel mai propriu. Când veneam în capitală, însufleţit mai ales de dorinţa de a-i întâlni, după-amiezile le petreceam cu Nicolae Manolescu iar nopţile la Lucian Raicu (dimineţile, umblam buimac prin Bucureşti).

Nopţile de la Raicu aveau doi timpi. Timpul unu dura până după miezul nopţii. îl anima, în afara gazdei, Sorin Titel, totdeauna, Marius Robescu şi Mircea Dinescu, des. Sporadic, Denisa Comănescu, Norman Manea, Virgil Duda, Eugen Simion. Bineînţeles şi Sonia Larian, autoarea superbului volum de proză Bietele corpuri, citit superficial de majoritatea recenzenţilor, îmi pare de două ori rău s-o spun.

În timpul unu, glumeam, râdeam, ne tachinam, bârfeam orânduirea şi, graţie abilităţilor culinare probate, competiţional, de Raicu şi Dinescu, rebel acesta faţă de rigorile ceauşismului şi pe acest tărâm, mâncam. Mai şi beam. în timpul doi, rămâneam numai eu. începea atunci un parcurs aleatoriu. Uneori biruia crisparea mea. Discuţia lâncezea. Eram crispat fiindcă fusesem acceptat de Sonia Larian şi de Lucian Raicu cu o încântare care-mi depăşea capacitatea de a o justifica. Nu mi-e ruşine s-o spun. Amândoi au minţi de o fineţe şi o profunzime cum nu întâlnisem şi nu aveam să mai întâlnesc. Cu vremea, încântarea s-a mai potolit, permiţându-mi să nu mă mai cred un quasi impostor. Se întâmpla, pe neaşteptate dar destul de frecvent, ca vorba să se lege şi ideile să se închege. Participam atunci la un fenomen unic în existenţa mea. Gândurile îşi răspundeau şi înaintau împreună într-o explorare aproape primejdioasă. Descopeream resurse neştiute şi străbăteam teritorii neumblate până ce atingeam o limită de nedepăşit. Rămânea nedezvăluită numai o ultimă esenţă, nedivulgat numai un ultim secret. Când, foarte târziu, ne duceam să ne culcăm, nu izbuteam să dorm. Mă simţeam prea tulburat. Eram şi fericit şi frustrat, de parcă aş fi fost un Edmund Hillary care, urcând Everestul, s-ar fi oprit, înfricoşat, la câţiva metri de vârf.

Soarta a vrut ca, după o întrerupere de câţiva ani, experienţa să se prelungească. Micul apartament de pe Ştefan cel Mare s-a mutat, aproape identic, pe rue Bargue, iar eu l-am frecventat cam la o lună o dată, timp de patru ani. La capătul lor, m-am întors acasă cu un sentiment definitiv de frustrare, unul care nu mai era şi fericit. înţelegeam că se încheiase un răstimp irecuperabil. Fusesem până dincolo de mine, unde singur nu pot să revin. întrezărisem o lumină. Lipsit de metafizică, singur nu reuşesc să mă îndrept decât către un alt tărâm exaltant şi primejdios - către vid. Nu mai pot fi un Edmund Hillary fiindcă nu mai am ghid, pot fi numai un Robert Scottt, epuizat la câteva ancabluri de ţelul neatins.

Acum, Lucian Raicu a împlinit şaptezeci de ani. Mie nu numai că-mi lipseşte posibilitatea de a mai urca la etajul cinci, pe rue Bargue - nici n-aş mai îndrăzni. De aceea, am simţit nevoia ca pe lângă urări de sănătate să le spun, Soniei Larian şi lui Lucian Raicu, ceea ce, poate, nu s-ar fi cuvenit să mărturisesc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara