Andrei
Cornea,
Uimitoarea
istorie a lui
Şabbatai
Mesia,
roman istoric,
Editura
Humanitas,
Bucureşti,
2015.
Cine a bătut cu piciorul
Izmirul (vechea Smyrna)
se va fi minunat, desigur,
în faţa unor sinagogi
părăsite, cu inscripţii în
turca osmanică (invocări
divine cu litere arabe) şi
simboluri iudaice, musulmane
sau necunoscute; clădiri pustii,
totuşi încă integre. Sunt poate
locurile de unde au plecat
sabateenii, acei rebeli faţă de
tradiţionalismul iudaic, aparent
trecuţi la islam, dar rămaşi în
taină evrei; o poveste în ale
cărei uitate învârtejiri te
scufundă romanul lui Andrei
Cornea. Nu e de mirare că acest
erudit cunoscător al culturii
antice, traducătorul Republicii
(Politeia) de Platon – atras,
prin urmare, de multă vreme
de utopie – , a recurs la cerneala
ficţiunii, şi nu a cercetării ştiinţifice.
Într-o postfaţă care lămureşte în
ce măsură cele citite sunt reale sau
închipuite, autorul îşi explică nevoia
de a părăsi insuficienta cale a
documentelor: „Contaminat, fiind,
s-ar zice, de spiritul Barocului… Autorul
şi-a permis să amestece mai multe
genuri literare”, scriind un text care
să fie „câte puţin, istorie, dialog filozoficoteologic,
roman şi comentariu politic”.
Povestea începe la Salonic, cu
predarea unei lăzi de documente
sabateene înainte de plecarea păstrătorului
în exil (lada a existat într-adevăr şi a
ajuns, până la urmă, la Universitatea
Ebraică din Ierusalim, iar documentele
au fost publicate), dar şi cu un
dialog pe tema credinţei între un
intelectual dönmeh (adică, în turcă,
un convertit) şi fostul său coleg de
facultate, Spiros Philippidis, un voltairian
în toată puterea cuvântului. „Nu-i nici
un secret, zice autorul: povestea
asta începe chiar cu sfârşitul ei, dacă-i
cu putinţă să se vorbească astfel, şi
mai ales cu unul dintre multele ei
sfârşituri – fapt care-l face pe autor să
se declare un modest imitator al Naturii,
cum ar fi spus cei vechi; căci multe
lucruri fireşti pe lume, precum durerea,
iubirea, ticăloşia, credinţa, ignoranţa,
chiar viaţa însăşi, încep taman când
crezi că s-au sfârşit. Acestea fiind zise
şi nevoind să înşire vorbe de prisos,
autorul anunţă că a pus începutulsfârş
itul poveştii sale într-una din
primele zile de octombrie ale anului
1924: puţin după orele prânzului…”
Anul 1924 este cel al schimbului
de populaţii între Grecia şi Turcia, când
sabateenii din Salonic fuseseră şi ei
nevoiţi să-şi lase casele unde trăiseră
câteva secole, după ce Şabbatai Ţevi,
cel autoproclamat Messia al evreilor
în 1666, îi cucerise cu doctrina sa.
Cu un an înainte, acest lucru fusese
vestit şi de „falsul profet” Nathan din
Gaza; motiv de entuziasm pentru poporul
din Alep, Smyrna şi alte cetăţi
mediteraneene (mai ales că se zvonise
putinţa lui Ţevi de a regăsi cele zece
triburi pierdute ale lui Israel). Rabinii
tradiţionalişti n-au renunţat însă atât
de uşor la vechea credinţă, negăsind
defel că „îngăduirea neîngăduitului”,
adică răul văzut ca stimulator al binelui,
face parte din mersul lumii şi reprezintă
o abatere de „înghiţit”. S-au unit împotriva
lui Şabbatai, denunţându-l autorităţilor
otomane, care l-au ameninţat cu uciderea
tuturor adepţilor, unica scăpare fiind –
pentru a contracara acuzaţiile aduse
– convertirea la islam. Amintindu-şi
pilda Estherei, Şabbatai Ţevi a „luat
turbanul”, fără a înceta să se considere
în taină evreu şi să practice Kabbala,
deşi oficial împlinea riturile islamice
(se spune chiar că era un apropiat de
sufii Mevlevi şi Bektasi. Iar „ascunderea”
din final a lui Şabbatai – „acum, iubiţilor,
mă voi acunde de voi, urmând să
plec în secret la fraţii noştri, la cele Zece
Triburi care nu sunt pierdute, ci trăiesc
de cealaltă parte a râului Sambatyon”
– duce gândul şi la ascunderea imamului
din şiism).
Mulţi dintre cei care credeau în
el au devenit la rândul lor apostaţi.
„N-a fost sfârşitul nici măcar acum…
Dimpotrivă, într-un fel totul abia a
început şi aceasta este într-adevăr una
din cele mai uimitoare întâmplări
din istorie. A fost dovada că o credinţă
puternică nu demobilizează când lumea
i se împotriveşte, ci se aşterne pe
fabricat o lume nouă. N-ai văzut oameni
care, atunci când li se năruie speranţele
şi planurile, spun că de fapt nu a
fost chiar o înfrângere, ci o retragere
tactică, ori că „au pierdut bătălia,
dar nu şi războiul … ba chiar susţin
că ei sunt cei care au obţinut o mare
«victorie morală»? Şi chiar cred asta.”
Bănuiţi şi învinuiţi atât de evrei, cât şi
de turci (un număr destul de mare
de dönmeh a rămas la Izmir şi Istanbul),
evident nefiind nici pe placul creştinilor,
sabateenii au avut de înfruntat toate
tradiţiile. Totuşi, în timp, se spune
că această „sectă” educată a dus –
alăturată Junilor Turci – la puternica
mişcare de modernizare a Turciei.
Dialogul celor doi prieteni despre
credinţă, unul argumentând iraţionalitatea
ei şi celălalt privind-o din perspectiva
raţiunii, e piperat cu un nou fir al
poveştii: băiatul lui Spiros, Pavlos,
a descoperit „delirul ruşilor”, fiind
atras „ca un bolnav” de acesta. „Degeaba
îi arăt crimele bolşevicilor” – se plânge
Spiros – „absurditatea sistemului lor,
nonsensul iluziilor pe care şi le face
cu privire la paradisul comunist. N-aude
nimic…” „Da, el e acum un credincios
pe care nici un argument contrar
nu-l poate clinti”.
Evident, nu putea lipsi filonul liric
şi Pavlos se îndrăgosteşte de rusoaica
Raisa, o instructoare comunistă, care
seamănă leit… cu Sara, soţia aleasă
cu secole în urmă de Şabbatai Ţevi
(de altfel, şi numele Raisa este anagrama
lui Sarai, prilej pentru autor de a
glossa pe tema nomen est omen.)
Una din marile atracţii ale doctrinei
sabateene fusese şi această noutate:
femeia nu e cu nimic mai prejos decât
bărbatul (noutate, vorba vine, căci ea
exista şi în statul utopic imaginat
de Paton; dar nu şi-a pierdut prospeţimea,
aş spune). Andrei Cornea face din
Sara, frumoasa cu ochi albaştri, crescută
ca o prinţesă într-un castel polonez,
ulterior cu acces la ritualuri şi esoterisme
până atunci îngăduite numai bărbaţilor,
un personaj excepţional.
Noua eră mesianică, având mai ales
visul de a readuce triburile pierdute
ale lui Israel (un mit, spun cercetătorii
moderni) anulase opreliştile Torei şi
vestea că binele se poate face păcătuind.
De exemplu, rostirea interzisă a numelui
divin, scandat acum pe străzi în
beţia deschiderii spre esenţe. Teză
periculoasă; cum nesupunerea se
împrăştie repede, aceste învăţături
neortodoxe au ajuns şi în Europa, unde
s-a repetat ulterior, prin secta frankiştilor,
tiparul „dublei apartenenţe” (de data
aceasta, cu trecerea la catolicism). Însă
continuarea în timp e legată de cartea
lui Andrei Cornea doar în măsura în
care face loc meditaţiei asupra
mesianismului în general. Neliniştitorul
final – „acestea sunt poveşti care reîncep
taman când crezi că s-au sfârşit…”
– are tocmai acest rol: să ne amintim
că teza răului ca declanşator al binelui
a stârnit marile turbulenţe ale secolului
trecut, şi că ele sunt departe de a se
fi încheiat. Cum spune un proverb
arab, de fapt păstrat ca maximă a
prozatorului al-Gahiz, sec. X: „Mai rea
decât nenorocirea e urmarea ei.”
Meandrele istorice, valul de amănunte
care obligă un cititor neavizat să se
documenteze, şi în plus să aleagă grâul
de neghina informaţiei, nu dau totuşi
lentoare lecturii; cartea rămâne atrăgătoare,
mustind de fină ironie (aici, parantezele
autorului au rolul de a echilibra eventualele
didacticisme). Atent la pregnanţa stilistică
(fiecare cuvânt pus în gura personajelor
are greutatea sa proprie, nimic nu e
mai puţin prizat ca pălăvrăgeala), la
ţeserea unui covor credibil, în care
se întretaie pilde, aforisme, contraste
de esenţă-aparenţă, miniaturi îndelung
şlefuite, comentarii cu multiple reverberaţii.
Andrei Cornea dă la iveală un talent
de re-creator al întâmplărilor şi personajelor
pe care nu ni-l putem dori decât continuat.
M-am gândit nu de puţine ori în timpul
lecturii la Orhan Pamuk şi Elif Shafak,
crezând şi acum, la mai mult timp după
încheierea ei, că această asociere poate
fi de bun augur pentru dezvoltarea
altor „istorii uimitoare”.
