Emil Brumaru este, probabil, singurul poet al generaţiei şaptezeci, acceptat fără rezerve la masa de onoare a mereu revoltaţilor milenarişti. Chipul său de boem ajuns la vârsta senectuţii, corespondenţa vijelioasă şi dezinhibată de pe messenger cu domnişoare mai mult sau mai puţin bovarice şi o serie de poeme (cam) fără perdea, publicate în anii din urmă în revista "Plai cu boi", dar şi în mult mai sobra România literară, i-au adus, pe lângă reputaţia câştigată într-o jumătate de secol de carieră poetică şi respectul unor autori altminteri cât se poate de circumspecţi cu literatura română scrisă până la ei.
"Erotism" şi "pornografie" sunt doi termeni utilizaţi frecvent şi, de cele mai multe ori, neadecvat atunci când vine vorba de poezia lui Emil Brumaru. Simpla scriere integrală a unor cuvinte din limbajul cotidian pe care, din pudibonderie şi/sau un anumit respect pentru litera scrisă şi pentru posibilii săi destinatari, unii le sugerează prin iniţială şi puncte de suspensie, nu înseamnă, în chip automat nici erotism, nici pornografie. Dimpotrivă, mai multă voluptate şi erotism se află în versurile în care Emil Brumaru descrie obiectele din cămară şi mirosurile din bucătărie decât în cele în care se referă explicit la sex.
Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei... este o carte tipărită la o editură specializată în literatură erotică. Mai mult, ea este tipărită în colecţia "Eroscop" ceea ce indică deja un posibil orizont de aşteptare. De la început trebuie spus însă că realitatea depăşeşte cu mult orice aşteptare. În spiritul generaţiei două miiste, Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei... este cartea mizerabilis­mului fiziologic. Or, la acest capitol, argumentele unui autor septuagenar sunt mult mai solide decât cele ale unor puşti abia ieşiţi din adolescenţă.
Vreţi pornografie, vă arăt pornografie, pare a le spune venerabilul Brumaru tinerilor poeţi şi cititorilor integraţi în sistemul de valori al postmodernităţii. Iar rezultatul este unul pe măsură: o carte a perfecţiunii formale de sorginte clasică prin care răzbat sonuri din Ronsard, Shakespeare, Villon sau Rabelais, dar şi un imaginar bolnav, aflat parcă în febra maladivă a unui maraton de filme pornografice. Ceea ce demonstrează Brumaru cu aceste jocuri de-a poezia pornografică este că, la nivel formal, cuvintele "interzise" sunt ca oricare altele, cu drept deplin de şedere în spaţiul literaturii (este departe de a fi fost el primul care a spus-o), dar şi că ele pot sugera multe, nu neapărat în direcţia la care se gândesc cei mai mulţi.
Am mai scris despre un soi de teamă admirativă pe care poetul o are pentru Femeie. Aceasta este un personaj fellinian, un mecansim uriaş de făcut sex, atrăgător şi înspăimântător în acelaşi timp. Imaginarul poetului pare obsedat de o virilitate supranaturală, singura în măsură să satisfacă Femeia, devenită o fiară neîmblânzită a sexului. Nu aş vrea să mă avânt în psihanaliză (celălalt domeniu în care Editura Trei este specializată), dar cred că o astfel de lectură, ar fi plină de revelaţii. Citind-o nu ai deloc sentimentul că autorul ei ar fi un Cassanova căruia nimic nu-i stă în cale. Dimpotrivă, el pare mai degrabă un om singur şi teribil de trist care îşi reclădeşte o sexualitate din amintiri, imaginaţie şi pornografia scabroasă care îl agresează la tot pasul. Voluptate-abjecţie, atracţie-respingere, virilitate-slăbiciune sunt câteva dintre dubletele pe care se întemeiază viziunile din Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei...
În pofida formei impecabile (întregul volum poate fi citit şi ca o trecere în revistă a formelor poeziei tradiţionale, dar şi a clişeelor din filmele pornografice), puţine versuri din acest volum pot fi citate într-o revistă literară cu ştaif. Imaginile sunt prea tari, zicerile prea pe şleau. Nici aşa, delicateţea poetului nu este însă pe deplin obturată. Un sonet cu vagi rezonanţe baudelaire-iene sau argheziene, este elocvent pentru erotismul lui Emil Brumaru din acest volum. În vreme ce femeia este însăşi întruchiparea sănătăţii şi a sexualităţii biruitoare, bărbatul este o fiinţă mai mult decât vulnerabilă, care îşi doreşte, dar se şi teme de marele supliciu: "Voi întocmi sonetul cu multă dichiseală./ Chiloţi, sutien, furouri, o mie de veşminte/ Cărăbăneşti. Mai dulce exişti în pielea goală,/ Fiindcă mătasa-nşală, taftaua-n falduri minte./ Primeşte-mă-mbrăcată, aşa cum sunt, cu bube/ Pe piept şi pe picioare, oh, linge-le chiar, tristă,/ Stoarce-mi cu limba moale puroaiele heruve,/ Strânge-mi din coate coaje, păstrează-le-n batistă./ Şi-abia apoi aruncă-ţi cârpele de pe tine,/ Freacă-ţi sânii şi curul de carnea-mi putrezind./ E-n mine şi un diavol, iubito şi un sfânt./ De aceea în amurguri, ţi-e-atât de drag şi bine/ Să-ntingi ca-ntr-o tigaie murdară pofta-ţi rea/ De-a-mi fi Marea Putoare şi Maica Precista!". Acesta este chiar un poem de dragoste. O relaţie în care erotismul face casă bună cu mizeria fiziologică, altruismul cu perversitatea. În aceleaşi trupuri, îngerul şi diavolul îşi duc în tihnă traiul.
Un poem de cu totul altă factură este Discurs pentru deschiderea anului şcolar. Versurile scurte sugerează tinereţea, energia, iresponsabilitatea pozitivă specifică vârstei adolescenţei. Şi aici se duce o bă­tă­­lie interioară între copilărie şi adolescenţă, inocenţa şi perversitatea merg umăr la umăr, viciul nu a luat încă definitiv faţa purităţii. De la înălţimea experienţei de viaţă a poetului, elevii sunt priviţi cu simpatie, dar şi cu un soi de melancolie dureroasă. Chiar dacă uneori cuvintele pot să şocheze, mesajul poemului este unul cât se poate de diafan: "Elevi cu unghiile murdare/ Şi cu dezordini grave-n inemi,/ Ce desenaţi pe garduri pule/ Şi pizde, ne'nţeleşi de nimeni,// Voi, fumătorii din closete,/ Veşnic căzuţi la matematici,/ Cu visurile -n debandadă/ Pe globii ochilor extatici,/ Înzăpeziţi de vreo femeie/ În sâni rotunzi ca Polul Nord,/ Sarcastic raşi în cap cu briciul,/ Cu absolut nimic de-acord,// Ieşiţi din datele fixate/ Pentru examene şi teze,/ Şi plini de cretă şi cerneală,/ Fără ca nota să conteze,// Intransigenţi în timpul orei/ De Puritate şi Candoare,/ Ucideţi-vă pro­fesorii/ Cu manualele şcolare!!!"
În aproape fiecare din versurile lui Emil Brumaru drumul este unul cu dus şi întors. Fiecare lucru conţine şi contrariul său. Nimic nu este pur, mărul conţine viermele, fântâna este penetrată (Brumaru îi spune verde, "futută") de cumpănă, greaţa este o formă a plăcerii. Tot ceea ce sperie şi oripilează atrage irezisitibil. Nimic nu este interzis, totul este permis. Important este să ai simţuri pentru a vedea, mirosi şi gusta. Plăcerea şi oroarea sunt în mintea omului, care poate transforma aceeaşi realitate în voluptate maximă sau dezgust.
Este greu de spus dacă versurile lui Emil Brumaru din volumul Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei... sunt pornografie sau o experienţă poetică împinsă până foarte departe. Pot fi citate versuri şi poeme întregi în care singurul argument al celor ce susţin că nu e vorba de pornografie este acela că... au fost scrise de Emil Brumaru. Probabil date să fie citite cuiva care nu ştie cine este autorul, clasificarea ar veni spontan, fără nicio ezitare. Pe de altă parte, dincolo de invelişul pornografic, imediat vizibil, se întinde un spaţiu vast în care se întâlnesc forme şi motive din marea poezie a lumii, se fac trimiteri directe sau aluzive la numele importante ale literaturii şi la operele lor, se ţese o pânză existenţială care acoperă şi frumosul şi urâtul.
O carte precum Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei... poate sau nu să placă. Dacă există opere care trebuie lăsate la aprecierea fiecărui cititor, aceasta este, cu siguranţă, una dintre ele. A o recomanda este riscant, a o respinge este la fel de riscant. Cititorul este singurul în măsură să stabilească dacă această carte poate sta în bibliotecă sau trebuie aruncată la coşul de gunoi.