Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Erosul lui Camil Petrescu de Gheorghe Grigurcu


Scrisul lui Camil Petrescu mărturiseşte ambiţia de-a sta, ca să spun aşa, sub zodia lucidităţii imperturbabile. Erosul său nu face excepţie, înfăţişîndu-se, dimpotrivă, ca un certificat al cerebralităţii ce se vrea pururi triumfătoare, o lumină ultimă capabilă a destrăma toate negurile, a dizolva toate misterele ce se înnoadă trudnic în textura infinită a vieţii. Ne propunem în rîndurile de faţă a-l analiza succint, pe urmele d-nei Irina Petraş care-i consacră un substanţial capitol în cadrul unei cărţi de "schiţe pentru un portret" al scriitorului. Abordînd dragostea ca pe un fenomen eminamente intelectual, autorul Patului lui Procust îşi exprimă punctul de vedere prin vorbele unui personaj, Pietro Grala, din Act veneţian: "Bucuriile adevărate ale dragostei sînt bucurii ale minţii (...) Vorbeai că dragostea este beţie, ei bine, omul inteligent nu se îmbată", ca şi, în nume propriu: "Luciditatea se instalează în emoţie ca un stilet care adînceşte toate feţele interioare. Toată viaţa sensibilă şi afectivă este sporită de lumina în care o învăluie inteligenţa". Dar determinarea iubirii prin intelect constituie o formulă la rîndul său analizabilă, întrucît "inteligenţa" mereu invocată n-ar putea funcţiona ca o instanţă limitativă ori ca o staţie de sosire finală, ci, în măsura în care se respectă, ca un stimul al aprofundării fenomenelor, observîndu-se natura lor intrinseră, recunoscîndu-se şi adîncimile insondabile, obscurităţile irezolvabile ce pot intra în compoziţia lor. Inteligenţa n-ar trebui să devină, în nici un caz, propriul său fetiş, fiind doar un instrument al înţelegerii, în variate direcţii, într-o combinatorie deschisă, dar nu fără a-şi recunoaşte, la nevoie, dificultăţile şi limitele. în situaţia de faţă, nu sîntem dispuşi a o socoti altminteri decît, la modul obiectiv, o cheie a descifrării, în primul rînd, a unei psihologii auctoriale, detectabile în chiar materia abstractizantă, translucidă, a conştiinţei cunoscătoare, ostentativ etalate. Dar să vedem, pentru început, ce înţeles are conceptul de Eros. Schopenhauer considera că "orice iubire pură şi adevărată este compasiune şi orice iubire care nu e compasiune este egoism. Egoismul este eros-ul; compasiunea este agapi ". Aşadar Erosul e marcat de egoismul ce se închide-n sine prin definiţie, în pofida aspectului de "căutare a perechii", căci aceasta satisface doar un impuls al dominării, al posesiunii. Egocentrismul are drept corolar solitudinea, iar solitudinea, în măsura în care se dispensează de transcendenţă, apare înclinată spre cruzime. Aparentele valenţe magnanime ale pornirii erotice precum delicateţea, atenţia, spiritul de sacrificiu, loialitatea (care este, în fond "dorinţa de identitate cu sine însuşi") nu reprezintă, conform lui Camil Petrescu, decît "forme născocite ale cruzimii şi egoismului". Socotim nimerit a menţiona şi o opinie a lui Maurice Blanchot, din Lautréamont et Sade (Éd. de Minuit, 1949). Morala lui Sade, a scris acesta, "se întemeiază pe faptul prim al singurătăţii absolute. Sade a spus-o şi a repetat-o sub toate formele; natura ne face să ne naştem singuri, nu există nici un fel de relaţii între un om şi altul. Singura regulă de conduită este aşadar ca eu să prefer tot ce mă afectează în chip fericit şi să nu ţin nicidecum socoteală de tot ce poate rezulta din preferinţa mea ca vătămător pentru alţii. Cea mai mare durere a altora contează întotdeauna mai puţin decît plăcerea mea". Pus într-o astfel de perspectivă, Erosul ni se înfăţişează ca un cîmp de manifestare a orgoliului, derivaţie culturală a egoismului, care explică suferinţa într-un mod mai verosimil decît lezarea afectului "generos", decît ceea ce am putea numi cu o sintagmă idealizatoare, criza dorinţei de "dăruire". Iar orgoliul necruţător nu e decît o poartă deschisă spre cruzime. "Inteligenţa" iubirii apare astfel ca o mască, alături de cea a "generozităţii", pe care o arborează instinctul dur în demersurile sale ce caută frumuseţea spre a o profana, adică spre a-şi serba dominaţia absolută. "Căci, socoteşte Georges Bataille, este vorba tocmai de a profana acel chip, frumuseţea lui. De a-l profana mai întîi dezvelind părţile tăinuite ale unei femei, apoi vîrînd în ele organul viril. Nimeni nu se îndoieşte de urîţenia actului sexual. La fel ca moartea în sacrificiu, urîţenia acuplării ne aruncă în angoasă" (L'érotisme, Éd. de Minuit, 1957). Din care motiv, continuă eseistul francez, "nimic mai deprimant, pentru un bărbat, decît urîţenia unei femei, pe fondul căreia urîţenia organelor sau a actului nu se mai detaşează. Frumuseţea contează în primul rînd prin aceea că urîţenia nu poate fi pîngărită, iar esenţa erotismului este pîngărirea".

Funciarmente asociată cu pofta profanării, dorinţa erotică duce, într-o sferă mai puţin brutală, cotidiană, la desconsiderarea femeii, la un misoginism prezent din plin în paginile camilpetresciene. Femeii i se rezervă un rol funcţional, de obiect al plăcerii, inteligenţa ei se cade ignorată, fiind stînjenitoare. "Autoritatea" sa nu iese din raza capriciului delectant pentru partener, id est pentru stăpîn: "Aşa o doream". "Gravă ca un copil care cere luna sau pasărea de aur", "îmbufnată şi copilăroasă ca o cadînă". Captivat de propria-i personalitate, preocupat de protejarea superiorităţii masculine, bărbatul se arată ofuscat de ideea unui ajutor primit din partea femeii: "Mi se pare penibil să obţin cel mai neînsemnat sprijin datorită nevestei mele!". Egalitatea între sexe n-ar fi decît o inutilă utopie. "Feminitatea, remarcă d-na Petraş, înseamnă pastă amorfă, docilă, în mîinile creatorului. Ştefan Gheorghidiu este un demiurg orgolios construind dintr-un material indiscutabil superior, excepţional (propria imaginaţie a sentimentelor), pe un loc dorit abulic şi sclipitor (femeia). Respectarea întocmai a schemei proprii satisface vanitatea acestui meşter Manole. Că edificiul se prăbuşeşte nu are nici o importanţă". Excesul lucidităţii încredinţate că poate rezolva toate dificultăţile, că poate transgresa toate marginile, nu ne relevă, prin urmare, o "superioritate" lăuntrică reală a bărbatului, ci un comportament discreţionar, de factură orientală, ce se mărturiseşte cu o curioasă opacitate nu doar faţă de posibilele date intelectuale ale femeii, care şi ele ar putea spori - nu-i aşa? - "voluptatea" cuplului, ci şi faţă de propriile-i complexităţi virtuale, nu o dată blocate de prezumţie. Odată aleasă o cale de interpretare a fenomenologiei erotice, îndeajuns de simplă chiar sub raportul intelectului analitic, altele nu mai intră în calcul. în definitiv, luciditatea nu e în sine un merit, aşa cum nu e sticla care ne arată cu fidelitate lucrurile ce se află în spatele ei. Emoţia fundamentală nu sporeşte ca valoare semnificantă în plan spiritual prin împrejurarea urmăririi sale vanitos-pedante, cu un inevitabil efect reducţionist, a transcripţiei sale în stil de proces-verbal. Iar parada lucidităţii nu e, în cazul de faţă, o paradă a virilităţii, un bal mascat al acesteia?

în romanele lui Camil Petrescu întîlnim trei tipuri de erotici, între care se ţes relaţii de complementaritate sau de sinteză. Ştefan Gheorghidiu ilustrează Erosul primar, fenomenul pasional aproape fără rest, deoarece autoscopia sa nu e decît o punere în oglindă expresivă prin însăşi tensiunea obiectului ce se oglindeşte. Sangvin, gelos, suferind la culme contrarietatea, poate fi raportat, fireşte, la "cristalizarea" stendhaliană şi în genere la Eros ca "boală", obsesie, monoideism. E vorba de Erosul obştesc care instituie o imagine cultică a idolului său, dogorîtoare emanaţie a simţurilor, care se potriveşte ori nu se potriveşte cu realitatea, din ultima ipostază decurgînd drama. Egoismul şi cruzimea sînt omologabile aci în liniamente tradiţionale, "realiste", după cum notează d-na Irina Petraş: "Calităţile, capriciile, dorinţele sale (ale eroului) sînt mereu în prim-plan, orice tentativă a Ťfemeii iubiteť de a ieşi din limitele ipostazei de copleşită admiratoare fiind socotită un afront, nerespectarea unui contract. (ŤFelul din ce în ce mai independent în care judeca îmi arăta limpede în ce măsură scădea dragostea ei pentru mineť, spune Robert din Şcoala femeilor a lui André Gide, mărturisind o pre-judecată identică faţă în faţă cu relaţia erotică.)".

Dimpotrivă, Fred Vasilescu e un personaj artificial, care îşi propune o iubire ideală în felul unui pariu cu sine aidoma celui al lui Gelu Ruscanu, un fascinat al unei idei decorporalizate: "iubirea lui Fred e inumană ca şi dreptatea acestuia din urmă". Premisa simţămîntului său e însă o umanizare a feţelor mărunte ale concretului, a detaliilor a căror semnificaţie se prezintă exacerbată parcă pentru a reliefa intangibilitatea Ideii: "Aşa se explică tabieturile, capriciile, toanele înşirate pe pagini întregi: ŤLipsea sifonul şi asta m-a înfuriat arzătorť. întîmplarea cu musca din farfuria cu varză se dilată aberant, grotesc: ŤNiciodată, nici chiar în război (...) nu mi s-a pus o problemă atît de alarmant imediată şi atît de insolubilă parcăť". Iubirea reprezintă pentru Fred o "bucurie a minţii", o experienţă "la rece", proiectată cu superbie pe ecranul absolutului. Realul nu-l interesează, căci "sentimentul" pentru doamna T. e o latenţă veşnică, deci o trimitere în ireal, "o iluzie mai puternică şi mai durabilă decît împlinirea ei". Paradoxul acestui Eros sublimat, descărnat ca o teoremă, implicînd fuga de posesiune, e tranziţia de la intensitatea actului vital, de la crîncena identitate a Erosului comun, stigmatizat de cruzime, la moartea care e suspendarea vieţii în proiect. Expierea în sens mistic e şi ea interzisă. Refuzată deopotrivă de viaţă ca şi de transcendenţă, "asceza" Erosului în chestiune nu ţine nici de puritate, întrucît se situează într-un timp "după ce actul erotic s-a consumat, dar înainte ca saturaţia să se instaleze". Neîndoios, ea are o natură demoniacă. Fred Vasilescu e "un înger căzut". Singura motivaţie umană a mortificării sale ne-o oferă "închiderea în cuvînt", verbalizarea creatoare a experienţei ce şi-a propus-o. Asupra irealităţii produse de maşina pneumatică a inteligenţei ce-a vidat Erosul de viaţă, biruieşte scrisul, traducerea în act a pasiunii virtuale, reîntoarsă la viaţă pe planul său simbolic. "Scrisul, el însuşi o iluzie a trăirii, este mai viu, mai puternic decît realitatea".

A treia, în sfîrşit, postură a Erosului camilpetrescian e întrupată de George Demetru Ladima, care nu ni se pare neapărat, precum doamnei Petraş, "varianta deviată, aberantă a lui Fred Vasilescu", ci mai curînd un compromis între vitalul, chinuitul întru carne şi sînge eroticesc Gheorghidiu şi demonicul, halucinatul întru idee, Fred. De la protagonistul Ultimei nopţi acesta preia frămîntarea teribilă, torturanta visceralitate a iubirii pe cît de inflamate pe atît de măcinate de îndoială, de la eroul Patului lui Procust îi vine idealul încorporat aleatoriu într-o femeie vulgară, s-ar zice că în dispreţul suprem al realului. Ladima e un damnat dublu.

Pe de o parte solitudinea sa genialoidă e golită de conţinutul orgoliului, devine grotescă, insuportabilă, iar cruzimea se întoarce împotriva subiectului în mod masochist, pe de alta idealul însuşi e deturnat, aplicat greşit, ca o "capcană oribilă", ca o "vrajă malefică". Atît raportul subiectului cu sine, cît şi raportul subiectului cu obiectul erotic sînt compromise. Jubilaţia cărnii ca şi asceza romantică îi sînt în egală măsură interzise. Poziţiei ofensive fie în direcţia realului, fie în orizontul utopiei, îi corespunde vulnerabilitatea maximă, destrămarea morală, destinul advers: "Accente de frîntă proză bacoviană traduc eşuarea în periferic a unei fiinţe înzestrate pentru centru: ŤAh... dezgustătoare iarnă... Mi-e silă de tot... şi sînt obosit... E ceva sfîrşit în mine... Gîndurile acestea care rotesc deasupra mea ca nişte corbiť". Avem toate motivele a presupune că în treimea eroilor săi, Ştefan Gheorghidiu, Fred Vasilescu şi George Demetru Ladima, creatorul lor a încastrat frînturi vitale din propria-i trăire, din propria-i substanţă biografică, pătimirea Erosului atribuit altora reverberînd o complexă experienţă personală, "ca o boală lungă, cu remiteri trecătoare, cu anumite voluptăţi în suferinţă, cu o adîncire în sine şi cu o iluminare a lumii interioare nebănuită pînă atunci", spre a relua cuvintele romancierului. însă conştiinţa ultramobilizată, controlul exercitat de "omul inteligent", adversar implacabil al misterului afectiv şi, pe filiera acestuia, a misterului ontologic, n-a putut săvîrşi imposibilul. Deoarece luciditatea care, după cum spunea Camus, reprezintă "lucrul din lume cel mai greu de menţinut", nu e un mijloc de mîntuitoare transfigurare a trăirilor, nici un panaceu al suferinţelor, ci doar un observator neutru şi un transcriptor, un grefier conştiincios al vieţii a cărei natură, singur, n-o poate surprinde totdeauna pînă-n profunzimi, pe care n-o poate scuti de "ravagiile de ordin lăuntric".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara