FundaŢia Ernst von Siemens va fi din ce în ce mai cunoscută în România, în special în mediile muzicale. Din 2003, într-o colaborare cu Institutul Goethe şi cu Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, fundaţia cu sedii la München şi Zug iniţiază un proiect de anvergură, destinat stimulării tinerei compoziţii româneşti şi a vocilor originale ce pot apărea în acest context. România devine un al treilea centru susţinut astfel: proiecte similare se derulează în Rusia şi Polonia.
Numele Siemens se asociază automat de vestitele produse electrocasnice. Acelaşi nume patronează fundaţii pentru muzica, artele plastice şi ştiinţele contemporane, ceea ce în Germania nu mai surprinde pe nimeni. Tradiţia mecenatului german este una îndelungată, locul aristocraţilor ce susţineau pe un Mozart, Beethoven sau Wagner fiind luat de moderna ipostază a fundaţiei. Pentru un român însă, această asociere a unui mare concern industrial cu artele "grele" poate constitui o sursă de perplexitate. Noi suntem obişnuiţi ca oamenii de afaceri cu mulţi bani să sprijine fotbalul sau vedetele pop-rock şi privim cu suspiciune nedisimulată mecenatul îndreptat spre zone care, la noi, sunt de un slab interes public.
Din posibilele explicaţii, cea mai simplă este tradiţia educaţiei general-muzicale şi afinitatea nemţilor pentru muzică: prieteni din Berlin, cu colecţii impresionante de CD-uri şi partituri de muzică de avangardă, îmi arată uneori limitele proprii "omului de specialitate", întrecute de informarea pasionată a unui "simplu meloman". La rândul său, Ernst von Siemens ( 1903-1990), moştenitor al firmei înfiinţate de bunicul său, Werner von Siemens, a studiat fizica. A învins în tinereţe o paralizie căreia cei din jur nu i-au dat şanse de recuperare. A preluat imperiul industrial de la tatăl său, Carl Friedrich von Siemens. A mărturisit adesea că muzica stă permanent în centrul existenţei sale, că din ea îşi extrage puterea, prin ea îşi colorează natura sa prusacă obiectivă, pragmatică, antrenată spre autodisciplină. A definit un crez al managerului care creează fundaţii ( pe lângă cea muzicală, există o Fundaţie Siemens pentru arte vizuale) pentru că economia este datoare să stimuleze arta.
La sfârşitul anului 1972, lua fiinţă fundaţia prin intermediul căreia s-ar putea scrie azi o bună felie de istorie a muzicii noi. Marile premii de creaţie acordate anual unor compozitori şi interpreţi proeminenţi oferă confirmarea unui prestigiu profesional, dublat de sume substanţiale. Britten, Messiaen, Rostropovici, Karajan, Serkin, Boulez, Fischer-Dieskau, Carter, Kremer, Lutoslawski, Menuhin, Segovia, Stockhausen, Bernstein, Schreier, Berio, Henze, Holliger, Robbins Landon, Ligeti, Abbado, Birtwistle, Pollini, Lachenmann, Kurtág, Arditti, Kagel, Brinkmann, Harnoncourt: iată lista de muzicieni premiaţi din care, oricât m-aş fi străduit, nu aş fi avut criterii să selectez doar unele nume, pentru exemplificare. Premiul Siemens a fost de altfel comparat cu Premiile Nobel ( de vreme ce nu există Premiul Nobel pentru muzică), graţie magnetismului pe care figuri celebre ale sălilor de concert îl exercită asupra publicului şi presei muzicale, dar şi graţie sumei de 250000 de mărci ( sau a echivalentului său actual în euro) care însoţeşte distincţia.
După 15 ani de existenţă, Fundaţia Siemens îşi reformulează statutul, adăugând alte numeroase premii unor instituţii, ansambluri, indivizi, cu scopul de a stimula tinerele generaţii de compozitori, muzicologi şi interpreţi ai muzicii noi. Se constituie astfel numeroase "Förderpreise", răspândite în spaţiul european, şi nu de puţine ori îndreptate spre zona estică. Proiectul care ne interesează direct ( şi care se desfăşoară deja la Varşovia şi la Moscova) susţine tinerii compozitori români prin comenzi şi prin posibilitatea ca lucrările comandate să fie interpretate corespunzător. Lucrul cu un ansamblu specializat de muzică contemporană, workshopuri, concerte ar putea astfel să adune laolaltă tineri creatori, să-i îndemne spre comunicare şi ( auto)evaluări, să le inoculeze în ultimă instanţă astfel de obişnuinţe ( pierdute de ceva vreme). Poate că susţinerea financiară a Fundaţiei Siemens va fi limitată, în timp, dar ideile şi structura pe care le vor stabili acest proiect ar trebui perpetuate.
Aşa cum în anii ’50-’60, o tânără generaţie de compozitori se forma în spiritul unei cvasi-clandestinităţi a deliciilor muzicii de avangardă europeană, interzise pe atunci, poate că un alt suflu de generaţie s-ar putea naşte datorită acestui proiect.
Dacă pe tinerii compozitori de azi nu-i mai blochează vreo oprelişte ideologică, ci forţa economiei de piaţă care impune totalitar doar genurile muzicii de consum, iată că o altă faţetă a aceleiaşi economii de piaţă s-ar putea să-i stimuleze.
