are ucronia – formulă tradusă ca
fiind „un timp care nu există“,
„provocare contrafactuală“, „istorie
alternativă“ – o atât de mare forţă de a împinge
discursul istoric dincolo de o conversaţie de
salon? Şi dacă da, generează sau determină
această ucronie anumite îndoieli în contextul
unor presupuneri deja încetăţenite? Este în
măsură această provocare ucronică să destabilizeze
certitudini, sau poate măcar sugera că decizii
aparent minore, luate în câteva secunde, pot
avea pe termen lung repercusiuni majore într-o
măsură similară marilor hotărâri?
Sub incidenţa acestor interogaţii se plasează
şi volumul semnat de Eric-Emmanuel Schmitt,
tradus în limba română „Adolf H. Două
vieţi“ (Humanitas, 2017) – în sine o analiză
subtilă a unui anumit moment istoric văzut
ca punct de divergenţă de unde evenimentele
se articulează într-o manieră diferită de
ceea ce a fost. Miza acestui roman este deci
analiza diferitelor consecinţe posibile ale
devierii prin crearea unei naraţiuni ce are la
bază un efect domino al evenimentelor ulterioare
schimbării. În termenii cărţii: ce s-ar fi întâmplat
dacă Hitler ar fi devenit pictor?
Ce conduce destinul în fond, cine domină?
Alegerile mari în care suntem integraţi sine qua
non ca într-un curent sau pulsiunile individuale,
alegerile de moment ale fiecăruia dintre noi?
Aici este domeniul ucroniei care îi autorizează
pe romancieri să dea frâu liber fanteziei şi să
creeze destine alternative, să împingă la limită
lanţurile cauzalităţii, să schimbe direcţia, să
marşeze către fatalisme, utopii sau distopii.
Demersul lui Schmitt nu este singular în cadrul
literaturii francofone; este suficient să îi amintim
doar pe Roger Caillois (Ponce Pilat , 1961),
René-Charles Rey (L’Histoire détournée, 1984),
ciclul de romane semnat de Jean-Claude Albert-
Weil (L’Altermonde 1996-2004), pe Paul-Jean
Hérault (Millecrabe, 2009) sau pe Marc Stroobants
(Et s’ils avaient gagné 2013) pentru a demonstra
apetenţa pentru idee. Schmitt însuşi speculează
subiecte sensibile cu conotaţii istorice în romanele
sale anterioare La Secte des égoistes (1994) şi
în L’Évangile selon Pilate (2000) dar aşa cum
afirmă şi în jurnal, în adnotările de la sfârşitul
prezentului volum, de această dată simte că riscă
cel mai mult alegându-l ca subiect pe Hitler.
Trebuie menţionat şi faptul că fascinaţia pentru
discursul ucronic nu este specifică doar literaturii
şi spaţiului francez în mod special, remarcabilă
în acest sens fiind producţia cinematografică
intitulată The Man in the High Castle (având
ca punct de plecare romanul omonim semnat
de Philip K. Dick) – în sine o distopie construită
de la interogaţia ce ar fi fost şi cum s-ar fi articulat
această lume dacă Al Doilea Război Mondial ar
fi fost câştigat de nazişti?
Titlul ediţiei româneşti urmează prima
opţiune a lui Schmitt – „Adolf H.“ (probabil şi
din raţiuni de impact mediatic) însă varianta cu
care a fost publicat, La Part de l’autre presupune
o miză mai substanţială, include şi o dimensiune
etică a cărţii, a unui dublu portret antagonist.
Există chiar în contextul volumului expresia din
titlu La Part de l’autre“într-o scrisoare pe care
Adolf H. o trimite către sora Lucia – „eu recunosc
partea celuilalt în constituţia mea.“
Teoriile legate de o eventuală preexistenţă
a răului nu sunt o cucerire a secolului XXI. Platon
în Phaidon vorbeşte despre rău (iar acest rău îşi
are originea în corp şi în facultăţile inferioare
ale sufletului), iar în Hippias Minor întăreşte
ideea, pornind tot de la această preexistenţă în
sine a răului, de această dată definit prin comparaţie
(omul bun nu este cel care săvârşeşte voluntar
răul, ci acela care, putându-l săvârşi, în virtutea
competenţei sale, în virtutea însăşi a bunătăţii
lui, nu-l săvârşeşte). În Etica Nicomahică, Aristotel
spune că doar săvârşirea voită a răului te scoate
din starea de om bun – dar eşti capabil şi de a
face binele, pe care în acea situaţie nu îl mai faci.
Aşadar, arbitrar şi decizie de moment. Se pare
că nimic nu e jucat niciodată, fiecare om decide
în fiecare moment al vieţii sale (o posibilă teză
din existenţialismul de factură Sartre), iar oamenii
se reinventează mereu. Prin urmare, nu poţi
să nu te întrebi în mod firesc – dată fiind această
preexistenţă a răului în fiecare dintre noi – cât
rău există de fapt în intimitatea fiinţei şi care ar
fi determinanta ca acest rău să iasă la suprafaţă,
să se materializeze în decizii şi acţiuni? În
ceea ce îl priveşte pe Hitler – pe care Schmitt
încearcă să îl înţeleagă (nu să-i justifice acţiunile,
nu să îl ierte!) – autorul porneşte de la următoarea
premisă: Hitler este o fiinţă omenească, deci este
aproapele şi nimic nu dă dreptul nimănui de
a-l evacua din spaţiul omenescului. Şi aşa cum
menţionează de altfel şi în jurnal, provocarea pe
care şi-o asumă Schmitt este: poţi înţelege
ceva ce deteşti? – pentru că, în contextul unui
trecut, Hitler este în afară. În acelaşi timp
însă, înlăuntrul scriitorului, Hitler este om.
Originalitatea lui Schmitt în raport cu
genul ucroniei rezidă în dinamizarea regulilor
câmpului literar, scriind alternativ, sub forma
unui binom, viaţa reală a lui Hitler dar şi destinul
său fals. O alegere care surprinde, un fel de joc
(Schmitt este un pretidigitator uimitor de intrigi)
de provocare de angrenaj literar pe care o întinde
cititorului, cu atât mai mult cu cât evoluţiile de
debut ale viitorului dictator îl conturează mai
degrabă ca pe un ins (aparent) normal, (aparent)
banal. Este o carte construită pe un paradox,
carte pe care, de altfel, o dedică unui constructor
de bombe. Utilizând excelent resursele literaturii,
Schmitt construieşte în acest roman două biografii
paralele: una fidelă realităţii – romanul lui Hitler,
mort în 1945 în Berlinul distrus de bombardamente,
cealaltă – plăsmuită în întregime, povestea lui
Adolf H., un pictor care moare târziu, în 1970.
Hitler este un amestec de perversiune şi
puritanism cu o voinţă feroce. Este un autolatru
care încearcă să întruchipeze eroul nietzscheean,
iar succesul acestui portret este uimitor, îmi permit
să spun că este mult mai rafinat construit ca
personaj, şi că un decupaj în sine al volumului l-ar
fi putut plasa într-un roman de sine stătător.
Schmitt orchestrează cu abilitate întregul mecanism
al minciunii, al delaţiunii. Până la sfârşitul lui,
Hitler este fascinat de Wagner, iar viaţa sa devine
un spectacol grotesc. Se căsătoreşte cu Eva Braun
pentru a putea muri cu ea ca şi Tristan şi Isolda.
Eşecul de la examen îl transformă într-un frustrat
care este reintegrat în societate doar de Primul
Război Mondial. Laitmotivul său este: M-am făcut
singur împotriva tuturor şanselor. El a impus unui
popor întreg acest vis despre sine însuşi, încât
să-l facă unul dintre cele mai mari coşmaruri
ale secolului. „Şi şi-a tot spus-o până când s-a
îmbătat cu propriile-i vorbe“, „el constituia centrul.
Lumea se-nvârtea. Iar el era pivotul. Doar el cugeta
la lucrurile esenţiale, doar el era preocupat de griji
care priveau omenirea“, „mereu visa la ceva
monumental“ Hitler îşi imaginează atunci că
războiul este un principiu al existenţei „Sunt
fericit. N-am fost niciodată atât de fericit. În sfârşit
exist. Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că m-ai făcut
să cunosc războiul“ iar înfrângerea Germaniei o
pune pe seama evreilor.
În alt registru: Adolf H. merge la Paris,
devine pictor, frecventează cercurile suprarealiste,
nu este un vanitos, îşi doreşte doar să trăiască
în armonie cu timpul său. Este dezgustat de
război, se lasă invadat, interacţionează cu oamenii
cu care se întâlneşte „prietenia o trăieşti fără
a-i spune pe nume, fără comentarii. E ceva deosebit
de tăcut. De pudic. De viril. E romantismul
bărbaţilor.“ are sentimente, o viaţă sexuală pe
care şi-o asumă (ori aici este o diferenţă majoră
între personajele sale: sexualitatea este în fond
o relaţie cu ceilalţi – unul o acceptă, celălalt,
dimpotrivă, o refuză cu orice preţ), frecventează
avangarda din Montparnasse, se căsătoreşte.
„Mi-am găsit deci locul. Şi sunt fericit“.
Interesant este şi jurnalul de la sfârşitul
romanului şi nu pot să nu mă întreb de ce oare
oferă autorul această cheie a lecturii? Să fie oare
pentru că avea în faţa sa un subiect atât de puternic,
că intenţiona să înlăture din start unanimitatea
de care s-a ciocnit la debutul demersului său din
partea apropiaţilor sau pur şi simplu a dorit să
ofere un making off (ca un fel de co-participaţie)
care i-a argumentat deciziile pe parcursul scrierii?
Poate că toate variantele au ponderea lor în
conturarea răspunsului. Cert este că La Part
de l’autre este un roman serios, grav, abil, teribil,
care obligă cititorul la întrebări despre partea
întunericului care există latentă în el. O carte
necesară s-ar putea spune, care vorbeşte fiecăruia
dintre noi, pentru că, nu-i aşa, nimeni nu se poate
situa la adăpost de un raţionament fals şi de răul
făcut în numele a ceea ce am crede că este binele.