Traian D. Lazăr, Raluca Andreescu, Scrisori din exil. Arhiva literară Basarab Nicolescu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2015. Într-un număr din ianuarie 1990 al „României literare“ am publicat un editorial pe care-l intitulasem Literatura română este una şi indivizibilă. Un titlu cam emfatic, îmi dau seama acum, dar consonant totuşi cu spiritul acelui moment de reactivare febrilă a interesului pentru aspecte care fuseseră obstrucţionate, din considerente politice, aproape jumătate de secol. De pildă, contactele cu românii care plecaseră, în diferite împrejurări de după război, în Vest, în exil, spre a folosi termenul comun, sau cu românii trăitori dincolo de Prut, în Basarabia, şi ei la urma urmei tot în exil. Venise ceasul să nu-i mai considerăm figuri ale exilului, iar în cazul că unii dintre ei erau scriitori, creatori de valori literare în spaţii străine, să-i socotim componenţi ai aceleiaşi literaturi, ai literaturii române care era, de acum, una şi indivizibilă. Exemple din Vest câte vrem: Cioran, Eliade, Ştefan Baciu, Vintilă Horia, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Pavel Chihaia, din cei care plecaseră cu primele valuri de exilaţi postbelici, iar unii chiar dinainte: D. Ţepeneag, Gabriela Melinescu, Matei Călinescu, Vintilă Ivănceanu, Virgil Nemoianu, Marcel Pop-Corniş, din generaţia următoare. Şi alţii care, la fel, reveneau acum literar. În ce-i privea pe basarabeni, toţi erau chemaţi să publice şi în ţară, cum şi începuseră, componenţi ai aceluiaşi front în care se manifestau cu tot mai multă elocvenţă. Rândurile de mai sus vor să fie o introducere la comentariul despre o carte, din 2015, intitulată Scrisori din exil şi realizată de Traian D. Lazăr şi Raluca Andreescu. Ei au organizat materia, au analizat-o, au structurat totul. Imediat trebuie spus că aceste Scrisori din exil sunt datorate arhivei d-lui Basarab Nicolescu şi avându-l pe acesta, în fond, drept personaj central: ca emiţător şi ca primitor de scrisori de la exponenţi ai exilului cultural românesc, cultural şi nu doar cultural, şi nu totdeauna, la urma urmei, de la componenţi ai exilului, fiindcă sunt corespondenţi şi din ţară. Şi să mai spunem ceva: nu toţi exilaţii scriitori au dobândit, în anii comunismului, statutul unui Mircea Eliade, republicat în România de la un moment dat, în viaţă fiind, într-o perioadă ideologic mai destinsă. Se pare că ar fi vrut atunci să facă şi o călătorie în ţară, dar l-au descurajat, în această privinţă, conaţionali influenţi din Apus. Murind în 1986, Eliade a fost privat de o satisfacţie pe care sunt destui martori care susţin că ar fi vrut să o aibă. Dar să spunem ceva şi despre Basarab Nicolescu, generosul deţinător al „arhivei” ce-i poartă numele, intelectual complex de prim-ordin, fondatorul „transdisciplinarităţ ii”, matematician, fizician, istoric şi istoric literar, eseist, autorul unei foarte personale lucrări despre Ion Barbu. Originar din Ploieşti, îşi va face acolo primele studii, iar mai apoi celelalte la Bucureşti şi la Paris, unde se stabileşte în 1968. De acolo poartă legături în scris cu personalităţi diverse, rezultând lotul de scrisori care formează materia cărţii pe care o avem în faţă, orânduite, clasate şi comentate de cei doi cercetători amintiţi înainte: Traian D. Lazăr şi Raluca Andreescu. Cu o parte din personalităţile prezente în „arhivă” Basarab Nicolescu avusese relaţii încă din ţară, fapt întâmplat, de pildă, cu poetul Mircea Ciobanu sau cu marele lingvist şi profesor Alexandru Rosetti. Împrietenirea lui Basarab Nicolescu cu Mircea Ciobanu are un temei literar şi anume „pasiunea comună pentru poezia lui Ion Barbu”. Ca editor, Mircea Ciobanu fusese de altfel redactorul de carte al volumului Ion Barbu.Cosmologia „Jocului secund” al lui Basarab Nicolescu, prilej de a se cunoaşte. După plecarea ultimului în Franţa au urmat schimburile de scrisori în care cei doi îşi comentează reciproc cărţile, îndată după citire, îşi comunică unul altuia experienţe nu numai literare, îşi vorbesc despre ce se petrece în jur. Profesorul Rosetti, aflat în România nu evită să se refere la necazuri şi suferinţe, la cele fizice deschis, iar la cele morale şi sociale doar sugerându-le: „Era cât pe-aci să nu ne mai vedem! O răceală, contractată în sala mea de baie (îngheţată), edem pulmonar, palpitaţii la inimă! Un prieten m-a salvat şi transportat în sala de reanimare a Spit(alului) Elias, am revenit la normal! Nu ştiu când ne vom revedea, şi dacă îmi va fi posibil să întreprind o călătorie la Paris! Şi aş avea multe de spus!” Scrisorile cu Al. Rosetti, mereu lapidare ale profesorului, fac schimburi de impresii despre locurile exotice vizitate, sfaturi pe care i le dă lingvistul de a nu ocoli Grecia („o călătorie a dumitale aici e obligatorie”) sau opinii despre lecturi care uneori nedumeresc din pricina laconismului rosettian care emite o părere rea despre Umberto Eco („Am avut o mare deziluzie cu Umberto Eco”). Discuţiile cu Horia Stamatu, alt partener de corespondenţă al lui Basarab Nicolescu, se raportează la evenimente (şi comportamente) neliniştitoare ale momentului ( nihilismul, un „val negru al unei răzbunări fără milă”) şi dau măsura candorii poetului atunci când îşi manifestă temerea că un articol favorabil unei cărţi pe care o publicase ar putea să apară fără semnătura autorului. Adică a lui Basarab Nicolescu. Urmarea cea mai de nedorit ar fi că se va crede că l-a scris chiar el, o autolaudă. Produce, dezvoltate pe larg, şapte argumente în favoarea tezei că articolul cu pricina ar trebui să apară neapărat semnat de cine l-a scris. În fond Horia Stamau numai de egoism nu poate fi bănuit, febril şi generos, interesat întâi de toate de cauza românească, slujită exemplar, după el, de Basarab Nicolescu, omul care, dintre români, face singulară pereche cu Eliade prin „complementarea între ştiinţă şi umanism”. Alt animator literar al exilului românesc este L. M. Arcade (Leonid Mămăligă), organizator al cenaclului de la Neuilly, cu multă lume care se manifestă în acel cadru (printre alţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca) şi nu doar „exilaţi”, dar şi scriitori români din ţară ajunşi să participe la întâlniri. Aceasta după 1989 când astfel de contacte nu mai implicau riscuri. Reapare în acel cadru Mircea Ciobanu, introdus, desigur, de Basarab Nicolescu, care îl declară „marele meu prieten din România”. Se înmulţesc datorită participării la cenaclul lui L. M. Arcade, dar şi altor iniţiative din Vest, contactele cu creatorii români prezenţi în prim-planul vieţii publice de acolo, cu Vintilă Horia, tot mai mult preocupat de a-l face cunoscut pe Blaga în lume şi la fel pe filosoful Ştefan Lupaşcu, a cărui dispariţie fizică o deplânge în scrisorile de la sfârşitul lui 1988. Numeroase sunt în carte, şi cu totul îndreptăţite, raportările la preţioasa Enciclopedie a exilului românesc a regretatului Florin Manolescu, lucrare de neocolit de cercetători. O încheiere mai potrivită cărţii asupra căreia ne-am aplecat în fugă nu putea fi alta decât aceea pe care o aflăm într-o scrisoare a lui Emil Cioran care îi spune lui Basarab Nicolescu referitor la o lucrare a acestuia: „...ar fi putut zdruncina scepticismul meu congenital, dacă aş fi fost mai tânăr”. Nimic de adăugat.