Care-i animalul dumneavoastră totemic? m-a întrebat bătrînul şef de trib la începutul convorbirii pe care o purtam în cabinetul său de lucru, instalat între ramurile unui superb mangotier, înalt de peste 10 metri. îmi cerea, în maniera lui, buletinul de identitate.
- N-am un asemenea animal, am răspuns eu, stingherit şi confuz.
- Ba îl aveţi, dar nu-l cunoaşteţi, m-a contrazis cu blîndeţe venerabilul Makono. Animalul dumneavoastră totemic este ursul; dovadă - chipul cum v-aţi urcat în copac, îmbrăţişîndu-l cu braţele şi picioarele. Al meu în schimb e maimuţa - eu m-am căţărat ducînd mîinile şi picioarele la spate.
Nu mă îndoiesc nici o clipă că Makono ştia ce spune. Am copilărit în ţinutul Neamţului, unde urşi erau cu duiumul. Dar parcă numai acolo? întreg lanţul carpatic şi toate dealurile ce-l sprijină dintr-o parte şi din alta alcătuiesc de veacuri o împărăţie a urşilor, care în timpul din urmă s-au înmulţit în aşa măsură încît se încumetă să coboare pînă în pragul aşezărilor omeneşti şi să-şi caute hrana prin gospodăriile mărginaşe. La Băile Tuşnad, în vara anului acesta, citeam pe toţi stîlpii electrici inscripţia "Pericol de urşi", dar eu nu mă simţeam deloc în pericol, ştiind că ursul, nu-i aşa, e animalul meu totemic. Poate, să zicem, nu doar al meu şi poate nu doar din motivele enunţate de bătrînul Makono. "Din punct de vedere antropologic - scrie Mihai Coman (Bestiarul mitologic românesc, 1996) - se poate spune că prestigiul ursului derivă nu numai din mărimea şi puterea lui, ci şi din strania şi neliniştitoarea sa asemănare cu omul. Vînătorii ştiu că trupul unui urs jupuit dezvăluie forme tulburător de apropiate de acelea ale omului; ursul foloseşte locomoţia bipedă, relevă gesturi, mişcări şi fapte ce par a deriva dintr-o Ťînţelepciuneť mai degrabă umană decît animală. De aceea ursul apare ca un fel de alter-ego, sălbăticit, al omului." Observaţii cvasi-identice, scoase dintr-o bogată experienţă cinegetică, aflăm la prozatorul Titus Popovici: "m-am îngrozit văzînd cît de cutremurător seamănă torsul ursului cu cel al omului...". Autorul notează în continuare că trupul jupuit al ursului este "întru totul asemănător cu al unui om, doar cu picioare ceva mai scurte". Să reţinem, în fine, o întîmplare relatată pe scurt de acelaşi: "Deşi se spune că animalul rănit coboară întotdeauna, ursul, mare, galben, cu blană rară şi urîtă de august, a urcat vreo sută de metri; s-a culcat pe spate şi a murit, cu brîncile adunate pe piept, într-un gest atît de uman încît mi se umezesc ochii (Cartea de la Gura Zlota, 1991).
Că animalul despre care vorbim este, în felul lui, "om" o ştiu şi vînătorii americani din Oklahoma, evocaţi de William Faulkner în ampla sa nuvelă Ursul: "uriaşul urs bătrîn, cu laba vătămată de o capcană, ş...ţ îşi cîştigase pe o întindere de aproape o sută de mile pătrate un nume, o denumire precisă ca oricare om". I se zice de către toţi "moş Ben"; solitar, neîmblînzit şi uitat de moarte, reputaţia lui se confundă cu "lunga poveste a pătulelor de porumb dărîmate şi pustiite, a godacilor şi a mascurilor şi chiar a viţeilor tîrîţi de vii în pădure şi devoraţi, a capcanelor şi a curselor făcute praf şi a cîinilor sfîrtecaţi în bucăţi şi ucişi, a împuşcăturilor chiar de carabină trase direct şi din apropiere, dar neavînd un efect mai mare decît acela al unor boabe de mazăre împuşcate de-un copil printr-o ţeavă - un drum lung semănat cu ruine şi distrugeri ş...ţ de-a lungul căruia trecea, nu repede dar cu implacabila şi irezistibila hotărîre a unei locomotive, îngrozitoarea nălucă cu părul lăţos". în fiecare noiembrie, vînătorii pleacă la rendez-vous-ul anual cu ursul, pe care nici nu nădăjduiesc să-l omoare, ca într-un fel de procesiune rituală dedicată cruntei lui nemuriri. Iar ursul se prezintă şi el la întîlnire, din motive pe care oamenii le înţeleg bine: "Vine să vadă cine mai e pe aici, cine a mai venit anul acesta, dacă ştie sau nu să tragă, dacă rămîne sau nu. Dacă am adus cîinele care va fi în stare să-l încolţească şi să-l ţină în loc pînă la venirea unui om cu puşca. Fiindcă e starostele urşilor. E un om." (s.m.) Pînă la urmă totuşi, ursul va fi ucis cu ajutorul unui... leu - un cîine uriaş pe nume Lion, dresat special în acest scop. în confruntarea decisivă, ursul e răpus de un vînător şi de cîine, dar ambii sînt răniţi grav: "Se străduiră ş...ţ să desfacă fălcile lui Lion din beregata ursului. ŤUşurel, ce dracu', zise Boon. Nu vedeţi că i-a scos măruntaiele?ť" Cîinele moare în amurg şi e îngropat cu cinste, rostindu-i-se la căpătîi un elogiu funebru, iar deasupra osemintelor lui e depusă, într-o cutie de tablă, laba mutilată şi uscată a lui moş Ben. Sub pielea ursului fuseseră găsite cincizeci şi două de gloanţe şi cartuşe.
Relaţia dintre om şi urs, asimilată uneia "de la om la om", a atras într-un rînd şi atenţia lui Caragiale. Este vorba de schiţa O reparaţie, al cărei titlu ne trimite la codul onoarei, unde înseamnă "răscumpărarea unei ofense", eventual chiar pe calea duelului. întîmplarea se petrece la Schitul-Mărului; ascuns între dealuri păduroase, e locuit de trei călugări bătrîni şi de un ţigan mut şi epileptic, altminteri slujitor devotat al aşezării. Chinovia îşi trage numele de la un măr cu roade excepţionale, din păcate vămuite zilnic de un urs care sare pîrleazul şi se înfruptă din ele după pofta inimii. "Ieri a vrut mutul să-l gonească, dar ursul s-a repezit şi i-a tras mutului o palmă după ceafă de l-a trîntit cît colo pe brînci. De aceea e mutul aşa de supărat acuma." Un nou episod al conflictului se va consuma sub ochii noştri. Pe la toacă, după obicei, ursul vine iarăşi la mere, dar mutul, care îl pîndea ascuns după gard, îl plesneşte cu un par drept în frunte. "Ursul s-a cletinat şi s-a prăbuşit în afară; mutul a scăpat parul din mînă şi a căzut lung pe spate înăuntru. ş...ţ într-un tîrziu, văzînd că fiara nu se mai întoarce, îndrăznim să ieşim din chilie. Binişor ne apropiem de omul lungit: e mort... nasul şi gura pline de spumă sîngerată. Ne ducem la pîrleaz cu multă băgare de seamă; fiara e lîngă gard, pe spate, cu labele-n sus şi cu capul despicat. într-o singură lovitură mutul şi-a cheltuit toată rezerva de energie; dar cel puţin a spălat în sînge ofensa din ajun." (s.m.) Cu chestiunile de onoare nu se glumeşte, reducţia mintală a mutului n-a anulat în el simţul demnităţii personale.
Vînarea ursului cu parul, dacă ne încumetăm s-o numim vînătoare, nu întrece totuşi prin ciudăţenia ei alte practici cinegetice, pe care numai specia respectivă s-a învrednicit să le inspire. Cînd scriai Falsul Tractat de Vînătorie, "în opoziţiune făţişă" cu Manualul lui C. Cornescu, "care, deşi mai scurt, este fără îndoială cu mult mai folositor celor care vor să înveţe ceva cu temei", domnia ta, scumpe domnule Odobescu, n-aveai cunoştinţă de o scriere precursoare, un opuscul al lui C. Negruzzi, redactat pe la 1840, dar scos la iveală cu peste un veac mai tîrziu: Vînătorul cel bun sau meşteşugul de a nu-ţi fi urît. Iată ce aflăm de la autorul pe care domnia ta îl numeşti "un scriitor plin de talent, de spirit şi de inimă": "Cunoaştem un vînător în Moldavia, aproape de tîrguşorul Ocnei, care îşi ţine casa numai cu venitul ce ia pe peile de urs. Mijlocul cu care el îi vînează dovedeşte curajul şi netemerea lui. După ce au aflat bîrlogul ursului, el se duce singur acolo înarmat cu o carabină încărcată cu mai multe gloanţe şi cu cuie tăiate. Cum au ajuns la intrarea vizuniei, aprinde o lumînărică de ceară pe care o lipeşte deasupra carabinei, şi apoi începe a se vîrî tîrîndu-se pe pîntice şi cu arma înainte. îndată ce ursul vede lumina, începe a morăi şi a se trage îndărăpt; omul îl urmează pîn' în fund şi pînă să apropie lîngă el. Dobitocul înspăimîntat să ridică după obicei în două picioare; atuncea viteazul muntean, răzămînd arma în peptul lui, o sloboade, lumînarea se stinge şi ursul, rănit de moarte, năvăleşte afară, trecînd peste omul ce se lăţeşte la pămînt. Vînătorul iasă după el şi îl găseşte căzut. Această vînătoare a făcut-o poate de cincizeci ori pînă acum. Noi întrebăm acum ce ar fi dacă puşca n-ar lua foc?"
Aceeaşi originală metodă o regăsim, dezvoltată epic, la povestitorul moldovean N. Gane, în nuvela Petrea Dascalul, cu acţiunea plasată în preajma Unirii Principatelor: "în timpul acela dar de frumoasă amintire, doi lorzi englezi, care luaseră parte la comanda superioară a oştilor aliate din Crimeea, auzind că Moldova e o ţară încă primitivă, cu obiceiuri patriarhale şi cu munţi plini de urşi, veniră anume din Sevastopol în Galaţi cu hotărîre de a se desfăta la un vînat de urşi, ceea ce de mult timp locuitorii Angliei nu mai pot face în insulele lor." Faptele se vor petrece după tipicul descris anterior de Negruzzi, cu singura deosebire că ursul nu năvăleşte afară din bîrlog, ci e ucis înăuntrul acestuia: "După cîteva minute de o aşteptare groaznică în care numai inimile îşi păstraseră mişcarea, se auzi deodată un trăsnet de puşcă urmat de un gemet sălbatec, înfricoşat, cu atît mai înfricoşat cu cît venea din întunerecul de sub pămînt, unde era ştiut că numai moartea putea să hotărască între om şi fiară." Ursoaica doborîtă de neînfricatul Petrea Dascalul e trasă afară cu ajutorul unei funii. "Iar lorzii, care trecuseră peste atîtea mări şi ţări pentru a veni la noi să împuşte urşi, avură nenorocul să-i vadă împuşcaţi gata de mîna altuia şi se întoarseră fără măcar să fi dat un foc, ducînd cu dînşii numai amintirea culeasă în mijlocul fiorilor de spaimă despre mijlocul ciudat cu care se ucid urşii în ţara noastră patriarhală."
O nouă întrupare a motivului ne întîmpină la Mihail Sadoveanu, în }ara de dincolo de negură. Un boier moldovean, stăpîn al unor păduri întinse, vine într-o iarnă la vînătoare de urşi însoţit de un prinţ indian. Un pădurar bătrîn, moş Calistru, îi călăuzeşte pînă la vizuina unui urs, căreia îi pecetluise intrarea după ce animalul intrase în hibernare. Pădurarii deschid peştera şi încep a-l îmboldi pe urs cu ajutorul unor ţepuşe. Fiara iese din vizuină, prinţul indian trage două focuri în văzduh, boierul alte două, rănindu-l doar pe urs, care se repede spre ei. Atunci moş Calistru se dezbracă de cojoc şi îl azvîrle ursului. "Ursu-l prinde-n labe şi începe a-l farma ş-a-l flocăi, iar pe dedesubt bătrînu-i pune cuţitu la pîntece şi-l spintecă. ş...ţ Aşa am văzut eu la munte, pe cînd eram tînăr. Ş-aşa obicei avea cu urşii moş Calistru, nînaşu-meu..." înfruntarea îmbracă, în partea ei ultimă, aspectul unei lupte corp la corp, oarecum ca între egali, ambii în poziţie bipedă. Amăgit precum un ins cu minte puţină, ursul, cum s-ar zice, e şi el om. O singură întrebare îşi mai aşteaptă răspunsul: care e animalul totemic al urşilor?
