Sub titlul neostentativ de Episcopul Ioan Suciu. Mărturii, Ion Moldovan publică o carte care, dacă ar fi cunoscută de publicul larg, ar zgudui unul dintre cele mai persistente (şi mai supă- rătoare) clişee despre istoria noastră recentă.
Şi anume, clişeul conform căruia românii – toţi, la modul general – ar fi acceptat, duplicitar şi „mioritic”, comunismul adus de tancurile sovietice, în timp ce alte naţiuni central- şi est-europene – în întregul lor, iarăşi, fără excepţii – ar fi trăit patru decenii cu puşca la picior, luptând împotriva regimului totalitar.
Căci episcopul greco-catolic Ioan Suciu, de la a cărui moarte de martir în puşcăria de la Sighet s-au împlinit anul trecut 60 de ani, a fost unul dintre mulţii români care şi-au sacrificat viaţa pentru a-şi apăra patria, convingerile şi identitatea, prin gesturi de rezistenţă activă şi publică, faţă de ocupaţia sovietică şi de regimul comunist pe care ea l-a impus în România. Fără îndoială că s-ar fi cuvenit mai mult decât o carte pentru a rememora viaţa şi martiriul său, dar chiar şi numai atât şi tot e suficient, pentru ca stereotipul românilor care se „acomodează” fatalist cu orice regim să se clatine.
Episcopul Ioan Suciu, personajul căruia îi este dedicată culegerea de faţă, pentru cine nu ştie, a fost una dintre figurile marcante ale ultimilor ani ai Bisericii Române Unite cu Roma, de dinainte de interdicţia din 1948. Tânăr ierarh, Prea Sfinţitul Ioan (Nelucu, cum semna epistolele de uz domestic) a încasat în plin toate catastrofele care au lovit Europa şi România, odată cu declanşarea celui de- Al Doilea Război Mondial. Mai întâi, Diktatul de la Viena l-a surprins în postura de episcop auxiliar de Oradea, calitate în care, ca ajutor al episcopilor Valeriu Traian Frenţiu (până în 1941) şi Iuliu Hossu (între 1941 şi 1944), s-a luptat neîncetat pentru apărarea românilor rămaşi în Ardealul de Nord, cedat Ungariei, indiferent de confesiunea acestora. A urmat, în 1947, numirea sa ca Administrator Apostolic al Mitropoliei din Blaj, în condiţiile în care mitropolitul Alexandru Rusu, numit în această funcţie încă din 1946, de către Sfântul Scaun, nu era recunoscut de guvernul lui Petru Groza. În această calitate, a avut de înfruntat presiunile teribile ale regimului comunist şi ale emisarilor Moscovei – în frunte cu patriarhul Rusiei, Alexei I –, vizând desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma şi lichidarea de facto a acestei pagini strălucite din istoria modernă a românilor. Atât în prezentul anilor 1945-1948, cât şi în memoria culturală a naţiunii.
Nu întâmplător, P.S. Ioan Suciu a fost primul dintre cei 6 ierarhi greco-catolici arestaţi de autorităţile comuniste, în urma refuzului de a accepta unirea forţată cu ortodoxia. Proaspăt înfiinţata Securitate, condusă direct de „consilierii” sovietici, a evaluat exact impactul activităţii anticomuniste a lui Ioan Suciu – însemnând predici, cuvinte de învătăţură, întărirea credincioşilor, luări de poziţie deschise împotriva ateismului şi totalitarismului –, considerând-o cea mai periculoasă pentru regim.
Înclin să cred, din mărturiile apropiaţilor episcopului şi din scrisorile reproduse în culegerea îngrijită de Ion Moldovan, că tânărul arhipăstor înţelesese încă din perioada petrecută la Oradea natura sacrificială a mandatului său. Evident că, asemeni oricărui prelat care urmează să urce în scaunul episcopal, şi Prea Sfinţitul Ioan avusese parte de o pregătire spirituală, în cadrul căreia păstorirea este considerată o misiune şi o servire superioară a lui Dumnezeu şi a oamenilor, iar nu o vulgară „funcţie”. Însă misiunile înalte pe care le primeşte, chiar la începutul prăbuşirii României Mari, îl aduc în faţa unor încercări tot mai grele, care ameninţă existenţa neamului şi a bisericii sale.
Sunt, prin urmare, în această carte 10 convorbiri documentare pe care autorul le poartă cu apropiaţii episcopului – rude, enoriaşi, discipoli spirituali –, completate cu 31 de pagini de corespondenţă privată şi cu inestimabile fotografii de epocă. Toate converg către concluzia că Ioan Suciu a înţeles încă din anii ’40 că marile clătinări care au însoţit declanşarea conflagraţiei nu aveau cum să nu atingă şi Biserica Română Unită cu Roma. Rolul ei fundamental în naşterea conştiinţei naţionale moderne la români şi, totodată, funcţia ei politică şi culturală, de verigă de legătură cu Occidentul, o făceau să fie ţinta tuturor agresiunilor la adresa identităţii noastre. Prima, cea a regimului horthyst, care, după Diktatul de la Viena, a primit jumătatea de nord a Ardealului şi, odată cu ea, o bună parte din credincioşii şi eparhiile Bisericii Greco-Catolice. Cea de-a doua, cea sovietică, al cărei plan viza deopotrivă înfeudarea politică a României şi desfigurarea spirituală a naţiunii noastre, astfel încât ea să nu mai fie o insulă latină care întrerupe continuitatea slavă în Sud-Estul Europei (blocând, astfel, expansionismul panslavist). Oricare dintre cele două ar fi câştigat, soarta Blajului grecocatolic ar fi fost dificilă.
Cele 10 mărturii editate aici nu sunt evocări livreşti, ci istorie vorbită. Toţi interlocutorii (Letiţia Banţa, Maria Bărbat, Ion Brad, Viorica Lascu, Pr. Nicolae Lupea, sora Elena Moldovan, sora Ernesta, Lucian Petrescu, Olimpia Stănculea, Pr. Bernard Ştef) l-au cunoscut personal şi îndeaproape pe înaltul prelat, Maria Bărbat fiindu-i chiar verişoară primară. Interviurile pe care le conduce Ion Moldovan urmăresc un itinerar documentar precis, ceea ce dă unitate portretului episcopului-martir Ioan Suciu, care rezultă din aceste convorbiri. Este urmărită formarea lui Ioan Suciu ca sacerdot şi cărturar, experienţa sa profesorală în şcolile Blajului după întoarcerea de la Roma, cele două experienţe pastorale fundamentale de la Oradea şi Blaj, perioada de opoziţie faţă de regim dintre 1945 şi 1948, arestarea şi, în final, detenţia la Sighet. Traseul urmat în viaţă de episcop este văzut, firesc, în legătură cu viaţa Bisericii sale şi cu cea a României, în tragicul contrast dintre promiţătoarea perioadă interbelică – în care viitorul prelat se formează, la Blaj şi la Roma – şi catastrofele care ne-au lovit între 1940-1948.
Cartea are, aşadar, o structură bine gândită, căci cei care depun mărturie despre P. S. Ioan Suciu alcătuiesc un eşantion reprezentativ din punct de vedere sociologic. Sunt oameni care l-au cunoscut direct, ca rude sau discipoli spirituali (Maria Bărbat, Elena Moldovan) şi oameni care l-au cunoscut prin intermediul catedrei, confesionalului sau amvonului (Pr. Bernard Ştef, sora Ernesta). Sunt oameni de cultură (Ion Brad, Viorica Lascu), oameni ai Ecclesiei (Pr. Nicolae Lupea, sora Elena Moldovan) sau laici. Sunt oameni în etate (unii, trecuţi deja la cele eterne, în momentul apariţiei cărţii), care l-au frecventat pe episcop încă din interbelic, şi alţii ceva mai tineri, care i-au stat în apropiere mai ales în anii prigoanei. De aceea, portretul „în fragmente” al episcopului-martir, care rezultă de aici, este nu numai unitar, ci şi autentic. Prin urmare, relevant din punct de vedere documentar. Memoria afectivă se împleteşte armonios cu memoria istorică, pe deplin responsabilă, în care evenimentele sunt reconstituite în succesiunea lor cronologică şi semantică.
Dacă-i este permis istoricului literar să facă şi observaţii critice, aş spune că m-a impresionat, în Episcopul Ioan Suciu. Mărturii, liniştea interioară cu care, în ciuda dramatismului destinului pe care ni-l livrează, subiecţii anchetei lui Ion Moldovan narează acest fragment din istoria lor personală, totodată, şi din cea naţională. Este semnul unei autentice educaţii creştine, obişnuită cu încercările şi cu evidenţa faptului că, pentru toate suferinţele din lume, Iisus Hristos este mângâierea supremă. Aceasta îmi pare a fi mărturia definitivă a autenticităţii harului lui Ioan Suciu, cel care, în viaţă şi după plecarea la Domnul, i-a format şi continuă să-i formeze pe aceşti oameni.
Inutil să adaug că această carte ar merita o difuzare mai largă şi o dezbatere serioasă, măcar în circuitul academic. Figura lui Ioan Suciu trebuie să treacă de marginile Bisericii Române Unite cu Roma, căci locul său este în panteonul demnităţii naţionale.