Poveste la cafea. Cineva dădea semne că ar fi cardiac. L-au convins să se ducă la control. Ajuns în faţa spitalului, a tras pe dreapta, a scos cheia din contact, a întredeschis portiera - şi a murit.

Adorno îl ceartă pe Nietzsche pentru amor fati. Vede în asta "resemnare în faţa dominaţiei" (fr. 61). Aş zice că lucrurile stau pe dos. Nietzsche îşi iubeşte chinul, deci el îl domină. Dacă ar fi admis existenţa lui Dumnezeu, acest amor fati ar fi fost o victorie împotriva Lui.

"Ca scriitor, ai revelaţia că produsul propriei creaţii trece (drept) cu atât mai obscur, cu cât te exprimi mai precis, mai cu grijă şi mai adecvat la obiect, în timp ce formulările laxe şi iresponsabile au parte de o anumită înţelegere" (fr. 64). Fraza mă lasă de două ori perplex. Fiindcă nu ştiu dacă mă folosesc de formulări laxe şi iresponsabile sau mă exprim cu grijă, adecvat la obiect şi fiindcă responsabil nici n-aş vrea să fiu.

Aseară, televiziştii ne-au explicat cum a crescut averea unor români de patru ori în şase ani. Ceva cu credite, cu imobiliare... N-am înţeles mare lucru. Fapt este că românii se adaptează mai bine decât europenii occidentali la sistemul pe care aceştia ni l-au adus. Ei sunt mai occidentali decât europenii. Sunt americani.

Nici cu T nu mi-e ruşine! Îmi dă un plic şi un milion, să plătesc gazul. Mă duc la poştă: "- Nu aveţi nimic de plătit. - Nu cumva au ei să ne plătească ceva?, întreb, glumind. - Aşteptaţi factura următoare." Nu înţeleg ce mi se spune, dar, pentru orice eventualitate, plec. Acasă, citesc factura şi mă lămuresc. Aşa-i, au ei să ne dea o sumă. "Nu ţi-e milă de oasele mele bătrâne", îi spun lui T.

Cam la zece zile o dată, puseu generalizat de oboseală care nu trece decât dacă, întins pe canapea, stau cu ochii în tavan. Aşa că ştiu cam cum ar fi acea stingere pe care mi-o doresc. N-ar trebui să dureze prea mult. Că m-aş plictisi.

Ştiu, ţara are nevoie de oameni serioşi. Ei sunt şi mai merituoşi când au ceva de sacrificat. E destul să-l vezi pe Maiorescu. Ne-a pus în ordine cultura. Faţă de elevul bizar, ardent şi studios de la Theresianum, a fost un ratat.

Nu ne lasă indiferenţi soarta animalelor pe care le mâncăm.

De semi-ziua Alexandrei Maria ne ducem la Casa universitarilor. Regăsim un restaurant socialist, nu rău. Locul nu s-a schimbat. Ambianţa, nici ea. Chelnăriţe de o anumită vârstă, în fustă neagră şi bluză albă cu guleraş, care scutură faţa de masă de firmiturile clientului precedent şi o întorc în prezenţa ta, alegere modestă, onestă, preţuri mici. Hotărâm să nu ne mai ducem la restaurantele tranziţiei, care fie te jupoaie, fie se prefac că-ţi dau ceva de soi. Fie, mai adesea, amândouă la un loc.

"Fiecare operă de artă este o crimă necomisă" (fr. 72). Să nu exagerăm! Poate fi şi un "Moaşă-ta pe gheaţă!" nerostit.

Despre lume: "Esenţa sa este absenţa esenţei" (fr. 72). De aici, rolul omului creator. Să-i dea lumii sens. Un sens născocit.

Enorm de cald. Dimineaţa, nici un ministru la mine. Prânzim fără Alexandra. După amiază, nu ne plimbăm. Seara, citit. Scris, nu, nici biliard. În pat la 11,20. E amuzant că jurnalul lui Carol I a fost best seller la ultimul Salon.

Peste trei zile ne reluăm, identic, periplul de anul trecut.

Cât de mult se iubeşte românul pe sine ? Atât cât de puţin îi pasă de ceilalţi.

Duminică. Deşi "enorm de cald", cum stăm noi doi în casă, cum mai schimbăm o vorbă, citim ce ne place, vedem câte un film, e bine. Ar fi păcat să murim acum.

Adorno: "Domnului nu-i place cumva această lume? Atunci, să-şi găsească una mai bună!" (fr. 73) Rezon!

Nu ştiu prea bine ce vreau să fac, ştiu foarte bine ce nu pot să fac.

Filmul King-Kong şi monstrul de la Loch Ness "nu sunt decât proiecţiile colective ale monstruosului stat totalitar" (fr. 74). Marxistul se abţine greu de la interpretări trase de păr.

Nu avem încă o civilizaţie a corpului. Fete şi tinere zvelte vezi câte pofteşti. Rar o femeie atrăgătoare la 40 de ani.

Conversaţie cu Ligia: "- Nu-mi place cum stau lucrurile cu inima ta. - Lasă, că se rezolvă de la sine... - Mă bucur că eşti optimist!"

"Nu mă interesează banii tăi!", citesc în troleibuz. "Votre argent m'interesse" era, în metroul parizian, mai adevărat, mai amuzant - şi mai politicos.

Am de mers la agenţia de voiaj ca să rezerv biletele de avion. Când dau să plec, apare Alexandra. Ce-i spune lui T fata mea respectuoasă? "Nu-l lăsa pe el!" Pe mine, cum ar veni. Ca să evităm, pasămite, posibile încurcături. De atâta indignare, răsuflu uşurat.

Omul are nervii tari dacă poate să se despartă, fără întoarcere, de lumile visate noaptea, de atâtea ori.

Nu sunt un scriitor mai bun decât sunt pentru că nu am defecte mai mari decât am.

"Uite-l pe papul!", exclamă Maxone văzându-l pe papă la televizor. ("Le" pape, într-adevăr.) A crescut mult, s-a înţelepţit, nu mai arată a copil. La suflet, neschimbat.

Stive de cărţi recente trimise Corinei de diverse edituri. Cineva a scris una despre virtutea de a nu citi. După ce-ţi provoacă o primă reacţie, de respingere, găseşte argumente - care nu rezistă. De exemplu: oricum nu apucăm să citim totul şi nici măcar mult din ce s-a scris. Problema nu e de a citi tot şi nici mult. Este de a-ţi întreţine spiritul citind. Ca atare, nu prea mai citesc. După jumătate de oră, simt nevoia să... meditez.

Nu mai suflu o vorbă despre n-a fost aşa de rău al tinerilor noştri după ce am aflat ce a putut să scrie despre China lui Mao, în timpul "revoluţiei culturale", adoratul meu Michaux.

De altfel, nu e nimic de făcut. Iată ce citesc: "Pierre Daix îi dă aici poetului adevărata sa statură: aceea a unui clasic al secolului XX, pentru ce a lăsat moştenire poeziei şi prozei franceze, dar şi pentru ce le aduce tuturor celor care caută un destin pe măsura viselor lor." Cine e scriitorul care ne arată ce destin căutăm? Aragon. (Cel cu Vive le G.P.U.!) Când s-au scris frazele de mai sus? Acum, în mileniul trei.

A-ţi forma o morală înseamnă a sărăci în spirit sau e un semn că eşti deja sărac? A fi sărac cu duhul aşa trebuie înţeles?

Omul mediocru depinde mult de ambianţă. Aici, la Luxemburg, T şi cu mine nu ştim să trăim în doi. Nu avem despre ce să vorbim. Mai vie - adică, chiar vie - în T creşte o ostilitate. Apatic, nu fac decât să asist.

Gerard Genette, în Bardadrac (am idei fixe, am început să-l citesc vara trecută): "Efectiv şi, mă tem, definitiv, îmi lipseşte sensul sacrului, al sublimului şi poate chiar al seriosului" (197). Parcă-l mai ştiu pe unul, dacă nu mă înşel.

De când nu mai scriu (pagina ultimă e produsul a trei săptămâni), simt că sunt gata-gata să gândesc. Mă abţin la timp.