La sfârşit de februarie celebrul teatru veneţian La Fenice a găzduit prezentarea în primă audiţie, aici, în pitorescul oraş din lagună, a marelui opus enescian care este Sonata a 3-a pentru vioară şi pian „în caracter popular românesc”.
Documentarea de care se dispune în acest moment nu contrazice această consideraţie. Violonistul Remus Azoiţei şi pianistul Eduard Stan au reeditat şi de această dată o performanţă deja memorabilă prezentând acest celebru opus în multe dintre centrele muzicale europene, inclusiv la Viena şi la Berlin, de asemenea pe coasta de vest a Statelor Unite, la New York; nu pot să nu amintesc, relativ recent cei doi muzicieni au realizat un dublu CD, o imprimare a integralei lucrărilor enesciene pentru vioară şi pian, prima de acest fel în cadrul discografiei compozitorului. Am apreciat şi de această dată pătrunderea cu totul pertinentă a universului spiritual enescian, complexitatea, rafinamentul valorilor timbrale pe relaţia dintre cele două instrumente. De fapt, întreaga seară de muzică a fost dedicată personalităţii compozitorului dată fiind susţinerea în acest an, în luna septembrie, a celei de a XX-a ediţii a Festivalului George Enescu, dată fiind sărbătorirea în luna august a 130 de ani ce se vor împlini de la naşterea acestui creator atât de particular în peisajul vieţii muzicale europene din prima jumătate a secolului trecut.
Bine întocmit, întregul program al serii de muzică a inclus de asemenea cea de a 3-a Sonată pentru vioară solo de Eugene Ysaye, dedicată lui George Enescu, şi Sonata în fa major pentru vioară şi pian de Beethoven, lucrări al căror protagonist a fost violonistul Gabriel Croitoru; este un entuziasmant performer al unei comunicări specific violonistice, un artist care dispune de harul adresării cordiale, convingătoare, în baza acelei irezistibile voinţe de acţiune, cea care stăpâneşte fiecare articulaţie a lucrării prezentate. Dispune, în plus, de un inestimabil avantaj, anume acela de a cânta pe una dintre viorile care i-au aparţinut lui George Enescu; mă refer la celebra „Guarnieri del Gesù”, supranumită „Catedrala”; iar aceasta dată fiind amploarea, maleabilitatea seducătoare a sunetului, un instrument construit la Cremona în anul 1731. L-a avut drept partener pe tânărul pianist Karim Said, originar din Amman, actualmente student al prestigioasei Royal Academy of Music de la Londra; cu un an în urmă a fost desemnat drept câştigător al Premiului instituit de Societatea londoneză „Enescu” în colaborare cu Institutul Cultural Român. Este un tânăr muzician ce dispune de un potenţial artistic în adevăr promiţător. În deschiderea serii de muzică a prezentat una dintre lucră rile de fragedă tinereţe a compozitorului, anume prima Suită pentru pian în sol minor, un opus neoclasic ce aparţine perioadei ultimilor ani ai secolului al XIX-lea.
Cum a fost primit concertul? Care a fost reacţia publicului? Deosebit de caldă; venea din partea unei audienţe numeroase care a covârşit întregul parter şi trei dintre cele cinci şiruri de loji ale teatrului. O reacţie ce a reunit curiozitatea firească faţă de muzică, faţă de muzicienii români. Au fost răsplătiţi cu aplauze deloc circumstanţiale dăruite din prea-plinul unei cordialităţi ce animă publicul multinaţional sosit la Venezia cu prilejul acestor zile de Carnaval. Inclusiv în sală, costumaţia unei bune părţi a publicului meloman amintea de decorul stilului galant de sfârşit de secol XVIII. Pelerinele negre, perucile albe atent pudrate, pantalonii bufanţi ai bărbaţilor, rochiile cu crinolină ale doamnelor, pălăriile înalte, cu boruri largi, împodobite cu pene multicolore, tot acest decor bogat animat aducea un farmec aparte sălii Teatrului La Fenice; este una dintre cele mai frumoase săli de operă ale lumii. Nu de azi, nu de ieri, de mai bine de două secole! Teatrul îşi merită pe deplin numele. Şi renumele. A renăscut din propria cenuşă, precum pasărea Phoenix, de la care se reclamă; a renăscut după mai multe incendii, ultimul întâmplat în urmă cu un deceniu şi jumătate. A fost refăcut la nivelul exigenţelor tehnice actuale ale scenei.a Postului Pascal veselia, mâncarea, băutura, au valoare; valoare de moment, an de an, de aproape un mileniu! Veneţia este locul în care istoria se întâlneşte cu realitatea părelnică a unei actualităţi ce priveşte spre trecut dar are încredere în viitor. Iar dacă în Catedrala San Marco spiritualitatea bizantină întâlneşte rigoarea spiritului latin, eleganţa solară a prerenaşterii italiene, nu poţi să nu realizezi, ascultând marele opus enescian evocat anterior, că sunetele acestei muzici aduc împreună cele două aripi ale spiritualităţii europene, cea din Est şi cea din Vestul bătrânului continent.Dispune de o acustică impecabilă; fiecare nuanţă timbrală oricât de fină poate fi percepută cu acurateţe în fiecare ungher al sălii, o incintă de peste 1000 de locuri, o bijuterie a arhitecturii, a decoraţiei, realizate în datele stilului galant, un triumf al spiritualităţii solare specific veneţiene.
Momentul de la Teatrul La Fenice nu a fost singular; o conferinţa asupra personalităţii enesciene a avut loc la Conservatorul „Benedetto Marcello”; a fost susţinută de muzicologul, de compozitoarea Laura Manolache, directoarea Muzeului Naţional „George Enescu” din Bucureşti; o prezentare a ediţiei viitoare a Festivalului enescian a fost făcută de muzicologul doctorand Alexandra Şolea de la Academia de Muzică „Santa Cecilia” de la Roma; în marele foyer al teatrului a fost inaugurată o expoziţie dedicată personalităţii compozitorului. Întregul eveniment a fost comentat de RAI Radio 3, de publicaţii precum „Venezia News”, de alte publicaţii cotidiene. Una dintre televiziunile locale, de asemenea o echipă a TVR au fost permenent prezente. Iar şirul evenimentelor de acest fel, în Italia, continuă. Manifestări similare vor fi organizate la Verona, la Torino, la Roma. În mod cert, primul pas – privind sărbătorirea personalităţii enesciene cu prilejul împlinirii a 130 de ani de la naşterea compozitorului, aici, la Veneţia – a fost făcut; cum se spune, a fost făcut „cu dreptul”. Mai bine ca oricând am realizat şi de această dată că succesul demersului întregii echipe de la Casa Romena – cum este denumit în plan local Palazzo Correr – depinde în importantă măsură de natura relaţiilor personale realizate şi susţinute în plan local, că acestea sunt cele care preced şi întăresc relaţiile instituţionale. Am avut bucuria de a întreţine pe această direcţie conversaţii dintre cele mai captivante cu doamna Monica Joiţa, directorul interimar al Institutului, cu domnul Alexandru Damian, vicecomisarul României pe lângă Bienala de Artă de la Veneţia. Am aflat cu acest prilej faptul că prezenţa artistică românească datează aici încă din anii începutului de secol XX, ca printre marile personalităţi care au expus în cadrul Bienalei, în prima jumătate a secolului, au fost, printre alţii, Gheorghe Petraşcu şi Ion Ţuculescu; … că în perioadele imediat următoare aici va expune cunoscutul pictor contemporan Ion Grigorescu. Am aflat, spre exemplu, că în anul trecut Institutul Român de Cultură şi de Cercetare Umanistă de la Venezia a sărbătorit împlinirea a 80 de ani de la înfiinţare, din momentul în care Nicolae Iorga a făcut demersurile pentru cumpărarea acestui sediu de către statul român, am aflat nu fără mirare că deceniile totalitarismului comunist din România au constituit o veritabilă pată albă în activitatea Institutului.
Printre prietenii de la Casa Romena am avut bucuria de a-i fi întâlnit pe doamna Flavia şi domnul Luca Mognetti Cordioli, proprietarii unui somptuos nivel din Palazzo Gradenigo, o familie de minunaţi italieni ce ştiu să întreţină o cordială comunicare cu oaspeţii casei; este un edificiu construit la sfârşitul de secol XVII, întreţinut cu pasiune, cu respect pentru marile valori patrimoniale ale locului.
Ce se poate vedea acum, în mod cu totul special, la Veneţia? Trebuie vizitat Muzeul din interiorul celebrei Ca’d’Oro. Faţada este cea care surâde în imaginile pe care ţi le oferă Canal Grande; este imortalizată de-a lungul secolelor în pictura lui Canaletto, de asemenea în cea a maeştrilor noştri. În interior ai prilejul a te bucura de un veritabil tezaur al artei italiene, începând cu elemente medievale, decorative, de sculptură de influenţă bizantină. Cu totul original apare însă faptul că dispoziţia valorilor muzeului este marcată temporar de expunerea a două imagini feminine poziţionate în sala cea mare a clădirii, un portret semnat de Giorgione vis-à-vis de o superbă terracotta glazurată în alb, aparţinând cunoscutului ceramist italian de mijloc de secol XX, Gio Ponti.
Venezia? Rămâne un tărâm al visului şi al realităţii, un loc împodobit de larma Carnavalului acestor zile. Cum ne spune titlul sărbătorii, înainte de perioad