Marta Petreu,
Generaţia ’27
între
Holocaust şi
Gulag. Mircea
Eliade şi Klaus
Mann despre
generaţia
tânără,
Editura
Polirom, Iaşi,
2016, 179
pag.
Despre tropismele generaţ
iei lui Mircea Eliade,
mitizate încă, de mulţi,
până la a fi învestită
drept vârstă de aur,
Marta Petreu a scris,
sine ira et studio, de
mai multe ori.
Dacă ar fi doar să invocăm un
anume calificativ dintr-un op dedicat
lui Emil Cioran şi afluenţilor săi
ideologici şi politici, ar fi, pare-mise,
de ajuns: Un trecut deocheat sau
„Schimbarea la faţă a României”
(1999). În aceeaşi ordine de idei,
nu putem ignora, iarăşi, un anume
substantiv din titlul altei cărţi: Diavolul
şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail
Sebastian (2009). De data aceasta,
eseista sistematizează un număr
semnificativ de date istorice pentru
a contextualiza atitudinea unor nume
fără de care nu se pot imagina, astăzi,
definirea şi revizuirile succesive
ale noţiunilor de stânga şi, respectiv,
dreapta. În Europa evocată, exista
un Zeitgeist favorizant pentru radicalizare
– direcţia contează mai puţin, câtă
vreme măsurile de eugenie socială
şi isteria exterminării, ca idei portante
ale unor regimuri execrate, cel puţin
oficial, pe bătrânul continent, au dus
la Holocaust şi la Gulag, care, e
adevărat, nu se pot ierarhiza ca orori,
dar asimetrice sunt, măcar prin durată.
Pentru a descrie, într-un cadru
mai larg, anii formării tinerilor perioadei,
Marta Petreu găseşte un pandant
al lui Eliade, pe congenerul său Klaus
Mann (născut în 1906), cunoscut
atunci prin puseele anti-Tonio Kröger
(personaj, icon pentru spiritul romantic,
al tatălui său, Thomas Mann, prilej
pentru ziarişti de a-l ironiza pe Laureatul
Nobel), dar şi prin articolul, publicat
şi ca volum independent, Astăzi şi
mâine. Situaţia tinerilor intelectuali
în Europa. Anul în care a apărut,
1927, are darul de a stârni imediat
curiozitatea, mai ales că semnatarul
lui, ca şi sora sa, Erika, începuseră
prin a fi apolitici, ca şi criterioniştii
noştri, pentru a se interesa apoi de
politică, deplângându-şi perioada de
„independenţă”, pe motiv că amestecul
în treburile profesioniştilor politicii
nu e o treabă tocmai adecvată. Din
perspectiva acestei păreri, care pare
de bun-simţ, se explică mai lesne de
ce Hitler a ajuns la putere. Noţiunisimbol
precum vitalism, experienţă,
erotism (legat indiscriminabil de
sacralitate) sau absolut îi leagă,
mentalitar, pe congenerii în discuţie.
De asemenea, o punte o reprezintă
ostilitatea manifestă pentru emblemele
raţiunii, după cum mărturiseşte junele
german: „Singurul lucru pe care l-am
urât a fost raţionalismul [...], un
element rău, străin de viaţă [...];
noi iubeam viaţa, care era toată mister,
veselie, disperare, noi iubeam corpul
şi respiraţia lui ca forma cea mai
divină în care se manifestă viaţa
misterioasă”.
Cum să nu-ţi consune cu pledoaria
pentru frenezie a părintelui Huliganilor?
Cu antipatia declarată faţă de rigurosul
Maiorescu, chipurile străin de zeul
cel nou, viaţa? Şi ne grăbim să precizăm
că e vorba de viaţa potrivită unei
persoane tinere – nu degeaba imnul
mussolinian era Giovinezza. Practic,
înregistrăm un întreg şir de autoamă
giri, se deduce că inevitabile, cu
amendamentul că tânărul Mann sesiza
şi pericolele mocnite, ca ascensiunea
colectivismului sau probabilitatea
dictaturii, ceea ce îl va face să aleagă
exilul. Observăm, însă, că era foarte
informat, inclusiv asupra ţării noastre,
îngrijorându-se, în publicistica sa
impetuoasă, de căderea lui Titulescu
în 1936, sau entuziasmându-se de
ieşirea de pe scenă, 1938, a guvernului
Goga. Ca temperament, aşa cum
atestă cele două manifeste ale lor
tipărite în 1927, Klaus Mann se
înrudeşte cu Eliade; ca poziţie politică,
însă, mai apropiaţi îi sunt Alexandru
Vianu, Bucur Ţincu şi Eugen Ionescu,
trei antitotalitari cărora le este consacrat
un capitol distinct. După cum o
secvenţă aparte anvizajează explicarea
unui climat de propagandă şi intoxicare
generat de Moscova (una dintre
marotele bolşevice era dezmembrarea
României), foarte limpede prin titlu:
De ce mai mulţi la dreapta decât la
stânga? S-a produs o polarizare în
sânul generaţiei, unii au mers cu
Marx, precum Lucreţiu Pătrăşcanu
sau Belu Zilber, alţii cu Gobineau
şi Chamberlain, ca Eliade ori Cioran.
Totuşi, în afară de legionari şi comunişti,
a existat şi o a treia ramură, cei cu
discurs democrat, ca Ionescu sau
Ţincu, care au „văzut” incubaţia
extremismelor şi s-au delimitat de
ele.
O mulţime de probleme cu substrat
delicat întâlnim în volum, de la
chestionarea „laşităţii” generice a
intelectualilor, în interbelicul european,
până la exaltarea omului nou, specie
de care ambele extremisme erau
ataşate şi la spectrul resurecţiei
oricărei fantasme compensatorii,
în slujba căreia, aşa cum constatăm,
se pot pune, la o adică, minţi strălucite.
Situaţia pretinde un comentariu
conclusiv din unghiul etic, dar eterna
întrebare, ca în Biblie, este: cine e
îndrituit să judece? Autoarea reţine
două concepţii, celebre de altminteri,
despre vinovăţiile istorice. Una îi
aparţine lui Jaspers, care, în Conştiinţa
culpei, distingea între patru tipuri
de culpe (cu aplicaţie pe actele
germanilor expansionişti); cea criminală,
cea politică, cea morală şi, cu titlu
special, cea metafizică. Ultima categorie
pretinde recunoaşterea şi asumarea
vinei de către făptuitor. Cioran, spre
pildă, a trecut prin etapa palinodiei
– după ce Fondane a fost arestat la
Paris şi trimis în lagărele morţii,
antisemitismul românului, înţeles,
acum, ca falsă conştiinţă, a dispărut
ca atitudine, rămânând ca reamintirea
pripirii politice să-l bântuie tot restul
vieţii. Hannah Arendt îmbrăţişează
o altă concepţie, după care, din motiv
ce elita sedusă de extremismul ca
atare a fost dată la o parte odată cu
instalarea efectivă la putere a mişcărilor
totalitare, ea poate fi exonerată de
responsabilitate. Marta Petreu îşi
exprimă mefienţa în faţa celei de-a
doua opinii, pe care o vede drept
„slabă” moral, şi, când vorbeşte despre
personalitatea lui Eliade et comp.,
emite o părere ca şi imposibil după
noi, de combătut: „Acestor tineri,
care s-au socotit cu obstinaţie ca
făcând parte pentru totdeauna din
tabăra celor puternici, privilegiaţi şi
la adăpost, pare a le fi lipsit complet
capacitatea de a se pune în locul
celuilalt, de a se imagina în locul celor
pe care voiau să îi «lichideze»; le-a
lipsit empatia, un sentiment ce stă,
cred, la temelia conştiinţei morale şi
a vieţii sociale deopotrivă”.
Marta Petreu ne mai oferă un
vademecum clar, incomod-acut, solid
ancorat documental pentru o epocă
tulbure, care se cere menţionat
obligatoriu în orice dezbatere despre
ce-i de făcut (de revăzut, nu?, „idolul”
Lenin, care punea, în 1902 încă, o
aşa pertinentă, căci atemporală,
întrebare) astăzi şi/sau mâine, ca
să-l parafrazăm pe Klaus Mann.
