Generaţia lui Nichita Stănescu a făcut o pasiune pentru Odă (în metric antic). Autorul Necuvintelor mărturisea că Ion Barbu este cel care l-a îndemnat să dea atenţie acestei poezii, considerată de el mai importantă decât Luceafărul. Nichita Stănescu a urmat îndemnul şi, în plus, l-a redistribuit printre colegii lui de generaţie. O impresie puternică a făcut în anii ‘60 ai secolului trecut îndeosebi prima strofă a poeziei eminesciene, care are, într-adevăr, o frumuseţe statuară:

„Nu credeam să-nvăţ a muri vr-odată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei-nălţam visători la steaua/ Singurătăţii.”

Versul „Nu credeam să-nvăţ a muri vr-odată” a fost citat, parafrazat şi analizat de nenumărate ori (nu demult, la 9 decembrie 2016, Ana Blandiana scria despre moartea lui Romulus Rusan, alături de care şia petrecut cea mai mare parte din viaţă: „Nu credeam să-nvăţ a anunţa vreodată moartea soţului meu...”).

Ideea lui Eminescu este, fără îndoială, tulburătoare şi constituie o posibilă definiţie a bătrâneţii (nu a tinereţii, cum s-ar părea). Putem să ne considerăm bătrâni din momentul în care acceptăm că vom muri, aşa ar formula ideea un eseist de azi. Mult mai inspirat, Eminescu a afirmat că devenim bătrâni din momentul în care învăţăm să murim.

În tinereţe ne purtăm ca şi cum am fi nemuritori (având sentimentul, cum s-a spus de atâtea ori, că moartea este ceva care se întâmplă altora). Mai mult decât atât: nu credem nici măcar că am putea învăţa vreodată să murim.

Poezia este scrisă din perspectiva cuiva care constată, cutremurat, că a învăţat să moară. El şi-a pierdut imunitatea faţă de moarte în momentul în care a început să iubească:

„Când de-odată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce.../ Pân’ în fund băui voluptatea morţii/ Ne-ndurătoare.”

Puţină lume mai ştie azi că, într-o versiune iniţială, scrisă de Eminescu în tinereţe, Oda era închinată lui Napoleon Bonaparte (şi concepută ca un monolog al acestuia). Prin stilizări succesive, operate pe parcursul a aproximativ zece ani, poezia (publicată în 1884) s-a purificat de istorie, devenind portretul generic al unui om superior, în care îl putem recunoaşte eventual pe Eminescu însuşi. Aşa se explică de ce a apărut o contradicţie între titlul Odă (cuvânt care înseamnă omagierea cuiva în versuri) şi poezia propriu-zisă, plină de tristeţe.

G. Călinescu identifică în textul eminescian o mândrie nepăsătoare. Caracterizarea este subtilă, dar nu putem să nu vedem în acelaşi text şi o lamentaţie:

„Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării.// De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări.../ Pot să mai re-nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?”

Sugestia de demnitate intangibilă este dată şi de strofa safică, formată din trei endecasilabi (versuri de câte unsprezece silabe) plus un vers adonic (ceea ce înseamnă scurt, în cazul acesta de cinci silabe). Această formă de poezie fixă, experimentată de Horaţiu şi de alţi poeţi antici, se remarcă printr-o armonie şi o solemnitate inexplicabile (sau, poate, doar greu explicabile), ca impresia de perfecţiune creată de tablourile care respectă proporţia „numărului de aur”. În Antichitatea greacă şi latină s-au creat numeroase forme de poezie fixă, dintre care prin selecţie „naturală”, s-a ajuns la unele care par indestructibile. Oda compusă din strofe safice este dintre cele mai demne de admiraţie. Expresivitatea ei este în mare măsură metalingvistică.

Dacă ne legăm de catargul spiritului critic şi ne astupăm urechile cu ceară ca să nu auzim cântecul de sirenă al faimei poemului, ne dăm seama că textul pierde din înălţime, pe măsură ce înaintăm cu lectura. De la versul magistral „Nu credeam să-nvăţ a muri vr-odată” se ajunge la o lamentaţie (una elegantă, cu trimiteri la mitologie, dar nu mai mult decât o lamentaţie). Strofa finală, bine articulată, nu se mai ridică nici ea la nivelul celei dintâi:

„Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!”.

Succesul pe care l-a avut Oda în scurta perioadă de dezgheţ ideologic din timpul comunismului se explică şi prin nonconformismul nou-veniţilor pe scena vieţii literare, atât de dornici de o schimbare încât voiau să schimbe până şi perspectiva din care era privit Eminescu.

Un fenomen asemănător se petrece azi, într-o formă mai puţin decentă. O profesoară universitară de la Litere susţine, de exemplu, în faţa studenţilor că o poezie eminesciană mai valoroasă decât multe altele, dar ignorată, este postuma Antropomorfism. În realitate Eminescu a scris această poezie pentru amuzamentul prietenilor săi de la Junimea. Este o poezie de unică folosinţă: pitorească, dar lungită inutil, lălăit-licenţioasă şi ternă. Ca să-şi lege numele de o schimbare de perspectivă asupra operei lui Eminescu, noua reformatoare sacrifică adevărul despre opera lui Eminescu.

Supraevaluarea de către poeţii generaţiei 1960 a Odei în metru antic a acţionat favorabil asupra poeziei româneşti a momentului, a creat o efervescenţă care a precipitat în cele din urmă într-un nou mod de a scrie. Precizând că supraevaluarea nu-i include neapărat şi pe critici, lui Nicolae Manolescu, de exemplu, Oda părându-i-se neeminesciană în limbaj, ca şi cum ar fi tradusă în stil clasic, iată-l pe Nichita Stănescu dialogând peste timp cu Eminescu:

„Nu credeam să-nvăţ/ a muri vreodată,/ nu credeam să mă zarzăre/ să mă piază de mugure/ înlăuntru de roată./ Nu credeam să mă stele,/ nu credeam/ să mănânc din viţele/ ram cu umbră şi geam/ să mă eu/ nu credeam/ şi să mie/ redă-mă/ redă-mă/ nu credeam nici atâta./ Nu credeam, nu credeam./ Ce nu credeai?/ m-a întrebat urâta, trista/ lăsare de braţ, peste nouri/ ca gândirea unui împărat poet./ Nu credeam să-nvăţ/ a muri vreodată/ dar nici să mă nasc/ nu credeam a mă naşte vreodat”.