Generaţia lui Nichita
Stănescu a făcut o
pasiune pentru Odă (în
metric antic). Autorul
Necuvintelor mărturisea
că Ion Barbu este cel
care l-a îndemnat să dea
atenţie acestei poezii, considerată
de el mai importantă decât
Luceafărul. Nichita Stănescu
a urmat îndemnul şi, în plus,
l-a redistribuit printre colegii
lui de generaţie. O impresie
puternică a făcut în anii ‘60 ai
secolului trecut îndeosebi
prima strofă a poeziei eminesciene,
care are, într-adevăr,
o frumuseţe statuară:
„Nu credeam să-nvăţ a muri
vr-odată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în
manta-mi,
Ochii mei-nălţam visători la steaua/
Singurătăţii.”
Versul „Nu credeam să-nvăţ a
muri vr-odată” a fost citat, parafrazat
şi analizat de nenumărate ori (nu
demult, la 9 decembrie 2016, Ana
Blandiana scria despre moartea lui
Romulus Rusan, alături de care şia
petrecut cea mai mare parte din
viaţă: „Nu credeam să-nvăţ a anunţa
vreodată moartea soţului meu...”).
Ideea lui Eminescu este, fără
îndoială, tulburătoare şi constituie o
posibilă definiţie a bătrâneţii (nu a
tinereţii, cum s-ar părea). Putem
să ne considerăm bătrâni din momentul
în care acceptăm că vom muri, aşa
ar formula ideea un eseist de azi.
Mult mai inspirat, Eminescu a afirmat
că devenim bătrâni din momentul în
care învăţăm să murim.
În tinereţe ne purtăm ca şi cum
am fi nemuritori (având sentimentul,
cum s-a spus de atâtea ori, că moartea
este ceva care se întâmplă altora).
Mai mult decât atât: nu credem
nici măcar că am putea învăţa vreodată
să murim.
Poezia este scrisă din perspectiva
cuiva care constată, cutremurat, că
a învăţat să moară. El şi-a pierdut
imunitatea faţă de moarte în momentul
în care a început să iubească:
„Când de-odată tu răsărişi în
cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de
dulce.../ Pân’ în fund băui voluptatea
morţii/ Ne-ndurătoare.”
Puţină lume mai ştie azi că,
într-o versiune iniţială, scrisă de
Eminescu în tinereţe, Oda era închinată
lui Napoleon Bonaparte (şi concepută
ca un monolog al acestuia). Prin
stilizări succesive, operate pe parcursul
a aproximativ zece ani, poezia (publicată
în 1884) s-a purificat de istorie,
devenind portretul generic al unui
om superior, în care îl putem recunoaşte
eventual pe Eminescu însuşi. Aşa se
explică de ce a apărut o contradicţie
între titlul Odă (cuvânt care înseamnă
omagierea cuiva în versuri) şi poezia
propriu-zisă, plină de tristeţe.
G. Călinescu identifică în textul
eminescian o mândrie nepăsătoare.
Caracterizarea este subtilă, dar nu
putem să nu vedem în acelaşi text şi
o lamentaţie:
„Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/
Apele mării.// De-al meu propriu vis,
mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu
rug, mă topesc în flăcări.../ Pot să
mai re-nviu luminos din el ca/ Pasărea
Phoenix?”
Sugestia de demnitate intangibilă
este dată şi de strofa safică, formată
din trei endecasilabi (versuri de câte
unsprezece silabe) plus un vers adonic
(ceea ce înseamnă scurt, în cazul
acesta de cinci silabe). Această formă
de poezie fixă, experimentată de
Horaţiu şi de alţi poeţi antici, se
remarcă printr-o armonie şi o solemnitate
inexplicabile (sau, poate, doar greu
explicabile), ca impresia de perfecţiune
creată de tablourile care respectă
proporţia „numărului de aur”. În
Antichitatea greacă şi latină s-au
creat numeroase forme de poezie
fixă, dintre care prin selecţie „naturală”,
s-a ajuns la unele care par indestructibile.
Oda compusă din strofe safice este
dintre cele mai demne de admiraţie.
Expresivitatea ei este în mare măsură
metalingvistică.
Dacă ne legăm de catargul spiritului
critic şi ne astupăm urechile cu ceară
ca să nu auzim cântecul de sirenă
al faimei poemului, ne dăm seama
că textul pierde din înălţime, pe
măsură ce înaintăm cu lectura. De
la versul magistral „Nu credeam
să-nvăţ a muri vr-odată” se ajunge
la o lamentaţie (una elegantă, cu
trimiteri la mitologie, dar nu mai
mult decât o lamentaţie). Strofa finală,
bine articulată, nu se mai ridică
nici ea la nivelul celei dintâi:
„Piară-mi ochii turburători din
cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/
Ca să pot muri liniştit, pe mine/
Mie redă-mă!”.
Succesul pe care l-a avut Oda în
scurta perioadă de dezgheţ ideologic
din timpul comunismului se explică
şi prin nonconformismul nou-veniţilor
pe scena vieţii literare, atât de dornici
de o schimbare încât voiau să schimbe
până şi perspectiva din care era privit
Eminescu.
Un fenomen asemănător se petrece
azi, într-o formă mai puţin decentă.
O profesoară universitară de la Litere
susţine, de exemplu, în faţa studenţilor
că o poezie eminesciană mai valoroasă
decât multe altele, dar ignorată, este
postuma Antropomorfism. În realitate
Eminescu a scris această poezie
pentru amuzamentul prietenilor
săi de la Junimea. Este o poezie de
unică folosinţă: pitorească, dar lungită
inutil, lălăit-licenţioasă şi ternă. Ca
să-şi lege numele de o schimbare de
perspectivă asupra operei lui Eminescu,
noua reformatoare sacrifică adevărul
despre opera lui Eminescu.
Supraevaluarea de către poeţii
generaţiei 1960 a Odei în metru antic
a acţionat favorabil asupra poeziei
româneşti a momentului, a creat o
efervescenţă care a precipitat în cele
din urmă într-un nou mod de a scrie.
Precizând că supraevaluarea nu-i
include neapărat şi pe critici, lui Nicolae
Manolescu, de exemplu, Oda
părându-i-se neeminesciană în limbaj,
ca şi cum ar fi tradusă în stil clasic,
iată-l pe Nichita Stănescu dialogând
peste timp cu Eminescu:
„Nu credeam să-nvăţ/ a muri
vreodată,/ nu credeam să mă zarzăre/
să mă piază de mugure/ înlăuntru de
roată./ Nu credeam să mă stele,/
nu credeam/ să mănânc din viţele/
ram cu umbră şi geam/ să mă eu/ nu
credeam/ şi să mie/ redă-mă/ redă-mă/
nu credeam nici atâta./ Nu credeam,
nu credeam./ Ce nu credeai?/ m-a
întrebat urâta, trista/ lăsare de braţ,
peste nouri/ ca gândirea unui împărat
poet./ Nu credeam să-nvăţ/ a muri
vreodată/ dar nici să mă nasc/ nu
credeam a mă naşte vreodat”.