Cine își iubește patria să fugă în Valahia!
Iorga nu numai că a cunoscut foarte bine istoria și cultura poloneză, dar a nutrit – încă din copilărie – stimă și dragoste deosebite față de vecinii noștri din nord-vest. Istoricul, academicianul, literatul a fost cel care a cultivat și a militat ca nimeni altul pentru stabilirea de relații de cunoaștere și de conlucrare cât mai bune între cele două țări și popoare, între culturile lor1. Nu întâmplător, Iorga l-a trimis, la începutul anilor 20, ca lector de limbă română la Universitatea din Cracovia, pe promițătorul istoric, P. P. Panaitescu, viitor rector al Universității din București. Discipolul apropiat al lui Iorga încă din anii 20 ai secolului trecut „a defrișat” pur și simplu arhivele poloneze din vechea capitală a Jagiellonilor. În România, oratorul a amintit mai rar, dar în Polonia aproape de fiecare dată sublinia faptul, atunci când a avut prilejul, că primul său profesor de istorie, pe vremea cât a frecventat cursurile gimnaziale la Botoșani, i-a fost un dascăl revoluționar polonez, unul dintre cei care participase la răscoala militară de la 1863, denumită insurecția din ianuarie sau powstanie styczniowe. Tokarski îl chema, și se refugiase în Moldova împreună cu mulți alți polonezi, pentru a trăi și munci alături de români. Acel profesor de gimnaziu, străbătuse același drum bătătorit cu multe decenii în urmă și de înaintașii săi, aceasta începând secolul la XVIII-lea, de pe vremea în care pe meleagurile poloneze mai era încă la modă chemarea: Kto kocha ojczyzne niech jedzie na Woloszczyzne /Cine își iubește patria să fugă în Valahia!/
Pentru libertatea voastră și a noastră
Nu știu dacă marele istoric de mai târziu cunoștea această butadă rimată, care intrase până și în paremiologia poloneză și în care Moldova și Muntenia împreună în mentalul colectiv ca ținte salvatoare în fața opresorilor Poloniei. Pentru că împilatorii nu erau nimeni alții decât rușii, prusacii sau austriecii, toți la un loc înfrățiți pentru a nu pierde prada frăgezită la 1772, 1793 și 1795. De mare nevoie au părăsit polonezii meleagurile natale pentru a se instrui în Apus și a reveni mai bine căliți și pregătiți pentru eliberarea țării lor. În chinurile și în mintea reprezentaților Marii emigrații poloneze de pretutindeni: Mickiewicz, Lelewel, Czartoryski etc. s-a născut ideea de a lupta pentru dezrobirea țării lor și-a altor națiuni care se ridicau pentru eliberare de sub opresiune străină. Pașoptiștii români de la polonezi au învățat ce înseamnă și cum să aplice chemarea: Pentru libertatea voastră și a noastră – înfrățindu-se pe baricadele revoluției de la 1846 și de la 1848 pentru realizarea acestui deziderat. Un istoric de seamă englez, Normad Davies, i-a găsit Patriei lui Tokarski denumirea de Teren de joacă al lui Dumnezeu.2 Românii n-au îndrăznit să gândească la așa ceva: pașoptiștii doreau să vadă în polonezi un aliat împotriva subjugării comune: ruse și austriece. Bălcescu a încercat cu obstinație să îi atragă de partea sa pe revoluționarii polonezi împotriva deznaționalizării ungurești, încercând a-i apropia în 1849 pe Bem și Dembinski pentru cauza românității.3
Privind în urmă constatăm că primul dascăl de istorie al lui Iorga a fost acel luptător care i-a insuflat o dragoste aparte față de țara sa și de trecutul polonez. Când zorii eliberării Poloniei au apărut spre sfârșitul primului război mondial, chiar dacă aceștia păreau a fi destul de nebuloși, Iorga a scris și a publicat în Neamul Românesc cel mai frumos imn la adresa steagului polonez /alb roșu/, înălțat de militarii polonezi – chemați la arme sub comandă țaristă – și care se aflau printre trupele rusești staționate la Galați. Nu există un text similar, atât de înflăcărat în publicistica altor țări.4
Iorga despre Eminescu la Universitatea Jagiellonă
În noul context istoric, Iorga va stabili relații de colaborare științifică dintre cele mai rodnice românopolone, iar rezultatele eforturilor depuse în această direcție nu au încetat să vină. Pentru prestigiul de care se bucura în lume, în 1923 istoricul român avea să fie ales printre membri de onoare ai Academiei de Știință de la Cracovia. Va fi invitat al statului polonez în iunie 1924 pentru a i se înmâna înalta distincție. Atunci a ținut sub cupola vechii Universități Jagiellone trei conferințe. Una despre artiști italieni în Țările Române și în Polonia, a doua despre viața și creația lui Eminescu, a treia despre România cu prezentarea de pe diapozitive a unor imagini color autochrome. În Memorii va consemna lapidar: Foarte mult public, foarte înțelegător și călduros.5
Nu se cunoaște conținutul exact al niciuneia dintre alocuțiuni. Curioși am fi dacă o fi expus oare vreuna din tezele sale cu privire la Eminescu ca: „expresia integrală a sufletului românesc”, sau pe cea cu privire la realizarea „celei mai vaste sinteze făcută de vreun suflet de român”?
Peste un an, eruditul de la Vălenii de Munte va publica, în colecția Biblioteca pentru toți, însemnările sale din această călătorie, sub titlul Note polone – un volum cordial sub forma unor însemnări și reportaje despre ceea ce însemna Polonia renăscută. Printre altele, în el găsim și evocarea despre întâlnirea avută cu mareșalul Poloniei, Józef Pilsudski, în conacul Miluszin de la Sulejówek. Multe capitole de istorie în această carte... De istorie cordială.
O întâmplarea fericită a făcut apoi ca unul dintre poeții de seamă din perioada interbelică, transilvăneanul, Aron Cotruș să ajungă atașat de presă la Varșovia, exact în perioada în care Iorga deținea funcția de prim ministru. Împreună cu confratele său polonez, Emil Zegadlowicz, cei doi au convenit transpunerea în polonă a liricii românești, așa că după apariția primei antologii de poezie românească: Teme românești, /apărută în 1931/ și a poemului Împărat și proletar, ediție bibliofilă, tipărită în 1932, dedicată „Marelui voievod al sufletului național românesc, savantului, filosofului, poetului, cârmuitorului corăbiei Statului Nicolae Iorga” pe care Zegadlowicz îl cunoscuse cu un an mai înainte la cursurile Universității de vară de la Vălenii de Munte. Cotruș îl va însoți personal, conducându-l și la mormântul poetului, la Cimitirul Bellu din capitală.
Primele poeme eminesciene în limba lui Mickiewicz
prefațate de Iorga
În iunie 1933, grație eforturilor scriitorului și traducătorului polonez, Emil Zegadlowicz, apare al treilea florilegiu. Acesta conținea 26 din cele mai importante poeme din creația eminesciană, 23 din ele văzând pentru prima dată lumina tiparului în polonă.
Nu excludem că în orășelul de pe Valea Teleajenului să se fi născut ideea ca volumul să fie prefațat de istoricul, savantul, poetul și dramaturgul român. Din conținutul florilegiului făceau parte poemele: Ze umrzec mam (Odă), Ponad szczytami (Peste vârfuri), Las (Ce, te legeni ... ), Diana, Do gwiazdy (La steaua), Przez fale przez zawieje (Dintre sute de catarge), Jutrem zycia dzien sie zwieksza (Cu mâine zilele-ți-adaugi), Pólnoc (Se bate miezul nopții), Testament (Mai am un singur dor), Kamadewa, Wszystie ptaki w borze (La mijloc de codru des), Jezioro (Lacul), Jaskólki (De ce nu vii), Gdy galez w okno me uderzy (Și dacă...), Uliczka (Pe aceeași ulicioară), Jak? Co? (De-or trece anii ... ). Rozlaczenie (Despărțire), Daleko (Departe sunt de tine), Sonet pierwszy (Sunt ani la mijloc), Sonet drugi (Când însuși glasul), Gwiazda wieczorna (Luceafărul), Cesarz i proletariusz (Împărat și proletar), List I, II, III (Scrisoarea I-a, a II-a, a III-a), Modlitwa Daka (Rugăciunea unui dac), toate în transpunerea poetului wadowicean. Cât de mare a fost surpriza produsă printre criticii literari și asupra cititorului polonez reproduc doar câteva cuvinte dintr-o recenzie apărută într-un cotidian varșovian, semnată de St. Szpotanski și în care se spune: traducerea din Eminescu îl așază pe Zegadlowicz pe treapta cea mai înaltă a valorii poetice.
Prefața trimisă de premierul român spre publicare lui Emil Zegadlowicz, prin Aron Cotruș, a apărut alături de Nirvana lui Caragiale. Predoslovia a fost redactată de Nicolae Iorga, în limba franceză, având conținutul olograf de mai jos:
Iată textul nepublicat în România până în prezent:
[Iorga despre Eminescu]
Le public polonais goûtera plus qu’un autre l’esprit qui anime la poésie de Michel Eminescu.
Comme les grands romantiques de la Pologne, le poète moldave, né en marge de la Bucovine, dans une région où le nombre des émigrés de la dernière révolution polonaise était important, est un passionné du mystère par-delà la vie. Comme eux, il tâtonne dans l’inconnu traversé par les rayons de notre rêve désespéré.
Comme eux, au fond des choses il trouve toujours un peu de son âme à lui, éprise d’un amour que le monde ne peut pas donner et dont lui, il ne veut pas abandonner la poursuite fiévreuse. Comme ceux qui ont fait connaître au monde le fond de l’âme polonaise, il sent le besoin de vivre à travers les espaces et par-dessus les siècles: de l’Egypte mystérieuse aux faubourgs de la révolte parisienne, des Aralds de la steppe barbare à Calin qui revient vers l’abandonnée dans le village d’une Moldavie sans âge. Comme ceux qui chez vous se sont montrés fiers d’un passé de lutte et de triomphes, il se plaît à célébrer les cliquetis de lances des guerres du vieux Mircea contre les Turcs du XIV-e siècle et un poème épique qu’il a négligé de terminer au cours d’une vie banale et malheureuse pose la figure légendaire du créateur de la patrie moldave.
Ne se croît-on pas dans la mystique polonaise lorsque le héros de son roman Le Pauvre Denis passe par les métamorphoses d’un Faust sans compagne, dans l’essor de son rêve insensé?
Les nations se rapprochent par le travail des humbles et par les élans des esprits créateurs. Eminescu aura sans doute sa part dans cette communion d’âme entre Polonais et Roumains qu’auraient désirée nos ancêtres, souvent camarades de la bonne guerre chrétienne.
N. Iorga
Conținutul în limba română, în transpunerea de azi a scriitoarei Elena Dan, sună: Publicul polonez va aprecia mai mult decât oricare altul spiritul care animă poezia lui Mihai Eminescu.
Ca și marii romantici ai Poloniei, poetul moldovean, născut la hotarele Bucovinei, într-o regiune unde numărul refugiaților ultimei revoluții poloneze era destul de mare, este un pasionat al tainelor de dincolo de viață. Ca și ei, el sondează în necunoscutul traversat de razele visului nostru fără de speranță. Ca și ei, poetul găsește mereu în adâncul lucrurilor ceva din sufletul lui cuprins de o iubire pe care lumea nu i-o putea da și a cărei urmărire înflăcărată nu dorea s-o abandoneze.
Ca și ei, care au făcut cunoscute lumii adâncurile sufletului polonez, el simte nevoia de a trăi dincolo de spații și de secole: de la Egiptul misterios la suburbiile revoltei pariziene, de la Aralzii stepei barbare la Călin, care se întoarce la cea pe care o abandonase într-un sat al unei Moldove de dincolo de timp.
Ca toți cei care, în Polonia, s-au arătat mândri de un trecut de lupte și victorii, și lui îi place să celebreze zăngănitul lăncilor în războaiele purtate de Mircea cel Bătrân contra turcilor, în secolul al XIV-lea, iar un poem care a rămas neterminat glorifică chipul legendar al întemeietorului țării moldovene.
Nu ne simțim oare în plină mistică poloneză când eroii romanului său Sărmanul Dionis trec prin metamorfozele unui Faust fără consoartă, în desfășurarea visului său nesăbuit ?
Națiunile se apropie unele de altele prin truda celor de jos și prin elanul spiritelor creatoare. Eminescu are, fără îndoială, partea sa de contribuție la această comuniune de suflet între polonezi și români, comuniune pe care o vor fi visat strămoșii noștri, care s-au întâlnit nu o dată ca tovarăși în frumoasa luptă pentru creștinătate.
N. Iorga
Reținem cum, în puținele fraze expuse, istoricul neamului, născut la Botoșani și instruit tot acolo la cursul primar și gimnazial de un fost emigrant polonez, cum subliniam la început, pe numele său Tokarski, profesor de istorie, latină și franceză, începe prin a aminti despre evenimente și date pe care le-a aflat pentru prima dată de la numeroșii refugiați ai insurecției din ianuarie 1863, ajunși pe meleaguri moldave. Observăm că în cele câteva rânduri Iorga a făcut ceva mai mult decât o evocare, a realizat o incursiune istorică plină de aluzii evidente pentru polonezi, a dat și o veritabilă lecție de comparatistică literară pe care puțini critici ai acelor timpuri ar fi putut să o facă atât de aplecat și de competent. Compară poetul Iorga spiritul eminescian cu cel al marilor romantici polonezi, subliniind că aceștia sondează în necunoscutul traversat de razele visului nostru fără de speranță. Și găsește: „în adâncul lucrurilor ceva din sufletul lui cuprins de o iubire pe care lumea nu i-o putea da și a cărei urmărire înflăcărată nu dorea s-o abandoneze”.
Mai subliniază savantul că Eminescul românilor, la fel ca poeții polonezi, care au înfățișat atât de măestrit pentru lumi largi adâncurile sufletului polonez și autorul Luceafărului, Odei sau Glosei a simțit nevoia de a: „trăi dincolo de spații și de secole: de la Egiptul misterios la suburbiile revoltei pariziene, de la Aralzii stepei barbare la Călin, care se întoarce la cea pe care o abandonase într-un sat al unei Moldove de dincolo de timp.” Iată cum n-a uitat Iorga de apariția din anul precedent al poemului Împărat și proletar; amintind că poeții polonezi au ilustrat trecutul glorios al înaintașilor, remarcând că și lui Eminescu i-a plăcut, la fel: „să celebreze zăngănitul lăncilor în războaiele purtate de Mircea cel Bătrân contra turcilor, în secolul al XIV-lea”. Evidentă aluzie la Scrisoarea a III-a – probabil remarcată de prefațator în cuprinsul florilegiului alcătuit de Zegadlowicz.
Autorul a peste zece mii de contribuții din istoria și cultura universală, scriitorul enciclopedist amintește, precum marele cronicar Jan Dlugosz cu șase veacuri în urmă, că strămoșii noștri s-au întâlnit nu o dată: „ca tovarăși în frumoasa luptă pentru creștinătate”. Vorbea de această dată Iorga, un istoric al religiilor sau un contemporan al nostru din mileniul al III-lea?
_____
1 Nicolae Mareș Raporturi româno-polone de-a lungul secolelor, ediția a II-a revizuită și adăugită, pp. 278-330, Iași, Editura TipoMoldova, 2016
2 Norman Davies, Istoria Poloniei /Terenul de joacă al lui Dumnezeu, Iași, Editura Polirom, 2014
3 Nicolae Mareș, Raporturile lui Bălcescu cu exilul și revoluționarii polonezi în anii 1848-1849, în Istorie –Diplomație, eseuri, vol. II, Iași, Editura TipoMoldova, pp. 37-59 și 61-81.
4 Nicolae Mareș, op. cit. p. 278
5 Nicolae Iorga, Memorii, vol. 3, 19 iunie 1924, p. 162.
