„Era o frumuseţe! O figură
clasică încadrată de nişte
plete mari, negre; o frunte
înaltă şi senină; nişte ochi
mari – la aceste ferestre ale
sufletului se vedea că cineva
este înăuntru; un zâmbet blând şi
adânc melancolic. Avea aerul unui
sfânt tânăr coborât dintr-o veche
icoană, un copil predestinat durerii,
pe chipul căruia se vedea scrisul unor
chinuri viitoare”, aşa îl descrie I. L.
Caragiale pe Eminescu la scurt timp
după sfârşitul său tragic, petrecut în
condiţii destul de suspecte, ce nasc
şi astăzi multe întrebări. Acesta este
portretul „oficial”, pe care autorul
Scrisorii pierdute l-a creionat colegului
său de breaslă, în linii ferme, clasice,
punctându-l cu câteva reflexii generoase,
menite, pesemne, să impresioneze
posteritatea.
Conştiinţa lucrului bine făcut l-a
împins pe Caragiale să strecoare
printre rânduri şi alte observaţii în
care Eminescu iese din cadrul
medalionului, oarecum convenţional,
turnat de la început: „Avea un
temperament de o excesivă neegalitate,
şi când o pasiune îl apuca era o tortură
nemaipomenită. Am fost de multe
ori confidentul lui. Cu desăvârşire
lipsit de manierele comune, succesul
îi scăpa foarte adesea … Atunci
era o zbuciumare teribilă, o încordare
a simţirii, un acces de gelozie, care
lăsau să se întrevadă destul de clar
felul cum acest om superior trebuia
să sfârşească. Când ostenea bine de
acel cutremur, se închidea în odaia
lui, dormea dus şi peste două-trei
zile se arăta iar liniştit, ca Luceafărul
lui – nemuritor şi rece... Aşa l-am
cunoscut atuncea, aşa a rămas până
în cele din urmă momente bune: vesel
şi trist; comunicativ şi ursuz; blând
şi aspru; mulţumindu-se cu nimica
şi nemulţumit totdeauna de toate;
aci de o abstinenţă de pustnic, aci
apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind
de oameni şi căutându-i; nepăsător
ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată
nervoasă. Ciudată amestecătură! –
fericită pentru artist, nefericită pentru
om!” Contrastul, oximoronul bine
pus în pagină creionează un portret
de neuitat. Există în text şi o notă,
strecurată discret, care ne face să
tresărim gândindu-ne la biografia
trăită la mod paroxistic de către
Eminescu: e vorba de accesul (accesele)
de gelozie, al căror martor, fusese,
probabil, Caragiale. Oare aceste ieşiri
ale lui Eminescu apăreau din senin,
din pricina surmenajului, sau aveau,
totuşi, o cauzalitate obiectivă?!
Că Eminescu avea un temperament
excesiv ducând lucrurile la extreme
o ştim cu toţii. Nici nu avea cum să
fie altfel. Un om perfect echilibrat,
maiorescian în interioritatea şi
exterioritatea lui, nu ar fi putut scrie
poeziile pe care le-a scris Eminescu.
Că Eminescu a fost lipsit de maniere
comune, iarăşi o înţelegem. Autorul
Luceafărului era prea ocupat de ce
se întâmplă în forul său interior pentru
a fi atent la etichetă. Nici gesturile,
nici vorbele sale nu erau din cale
afară de manierate. Mi-l închipui
vorbind precipitat, cu poticniri, cu
pauze în care febrilitatea alterna
cu tăcere apăsătoare. Nu ştiu dacă
era un orator perfect. Frazele sale
erau razante, exprimând adevărul
despre om şi despre epocă. Nu mi-l
închipui nici patetic, ci mai degrabă
înzestrat cu verb sarcastic, ce şfichiuia
simţul comun. Eminescu era deopotrivă
încrezător, dar şi suspicios. Pe moment,
putea să pară un spirit naiv, uşor
de manipulat de către un interlocutor
abil cum era Caragiale. Urmau însă
introspecţiile şi reflexiile pe care
poetul şi le făcea la sfârşitul zilei,
derulând în minte evenimentele
trecute. O mulţime de replici şi de
chipiuri i se perindau rotindu-se în
faţa ochilor; atunci anumite decupaje
ambigue erau cântărite şi pe faţă,
şi pe dos, astfel încât neclarităţile,
excesele şi naivităţile de moment,
căpătau o altă tentă.
E posibil ca în anumite momente
grele, ţinând cont că erau colegi de
redacţie la Timpul, poetul să fi făcut
unele mărturisiri lui Caragiale. Poate
chiar unele intimităţi. Dar, desigur,
după asta, ştiindu-l uşuratic şi persiflant
din fire, şi-a făcut, probabil, multe
mustrări de cuget. Eminescu cunoştea
prea bine păcatele lui Caragiale, şi
se ferea de el. Stând însă mult
timp la slujbă în preajma lui, nu avea
cum să-şi ascundă stările de spirit.
Caragiale pomeneşte de încordare şi
de accesele de gelozie ale poetului,
accese care „lăsau să se vadă –
precizează el – destul de clar felul
cum acest om superior trebuia să
sfârşească”. Asta cu atât mai mult
cu cât după astfel de ieşiri, urmau
prăbuşirile lăuntrice, când Eminescu
se închidea în odaia lui, dormind „dus
două-trei zile”.
Revenind în redacţie, poetul
„începea cu verva lui strălucită”
să-i predice lui Caragiale budismul,
invocând Nirvana, dar, şi pe Kamadeva,
zeul indic. „L-am cunoscut, am trăit
lângă el, foarte aproape vreme
îndelungată şi ştiu cât de mult preţ
punea pe plăcerile materiale ale vieţii.
L-am văzut destul de adesea scrâşnind
din lipsă. Contrarietatea patimilor,
dorul vag de poet, acel dor de care
se depărtează ţinta, cu cât îi pare lui
că se apropie de dânsa, îl aruncau,
ce-i drept, în cea mai întunecată
melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată;
lipsa materială însă îl excita, îl
demoraliza, îl sfărâma cu desăvârşire
(…); da, dar era prea mândru ca să
se plângă de asta, şi mai ales acelora
ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă.”
După această mărturisire, să ne
întoarcem la afirmaţia de la început
a lui Caragiale, şi anume: „Am fost
de multe ori confidentul lui.” Ceva
nu sună prea limpede aici. Fiind
suspicios şi orgolios din fire, când
sceptic şi „nepăsător ca un bătrân
ascet”, când „iritabil ca o fată nervoasă”,
Eminescu nu avea cum să găsească
în cinicul Caragiale, cel care îşi bătea
joc de toate şi de toţi, un confesor.
Adevăratul său confesor, mai ales în
ceea ce priveşte stările anxioase, aşa
cum rezultă şi din corespondenţa
purtată, a fost Veronica Micle. Veronica
era, într-un fel, oglinda lui, în faţa
căreia poetul nu se sfia să-şi arate
slăbiciunile: „Sunt atât de bolnav şi
mă simt atât de rău şi moraliceşte şi
fizic, încât ştirea bună pe care mi-ai
dat-o, că consiliul de miniştri ţi-e
favorabil, e singura care m-a putut
bucura în timpul acesta. (...) Să-ţi
spun că abia mă târăsc pe picioare,
că nu mai pot nici să-ncalţ, tu ai zice
poate că sunt nişte desvăluiri deşarte,
deşi tu ştii, Cuţică, că eu spun în
genere adevărul”. Scrisoarea datează
din 5 ianuarie 1880. Epistola conţine,
într-un paragraf, şi autoportretul
moral, trasat într-o tentă apăsat
pesimistă, a lui Eminescu ce urma
să împlinească, peste 10 zile, 30
de ani: „Dar nu înţelegi tu, Veronică,
că un om ca mine, care într-adevăr
nici a crezut ceva, nici a iubit ceva,
nici a dorit ceva pe pământ, are ca
toţi oamenii în fundul sufletului
necesitatea ca oricare de-a se-nchina
şi de-a iubi ceva? Nu-nţelegi că pentru
un suflet cât de sceptic şi cât de
necredincios totuşi există necesitatea
de-a iubi ceva?”
Că Eminescu spunea, în genere,
adevărul nu încape îndoială. Adevărul
lui avea însă şi un chip veşnic ascuns,
care arareori ieşea fragmentar la
suprafaţă. Şi adevărul acesta, legat
şi de capriciile sau, mai bine zis,
infidelitatea Veronicăi, îl chinuia în
nopţile lipsite de somnul binefăcător.
Probabil că tânărul Caragiale îi intuia
stările anxioase, turnând gaz peste
foc. Şi atunci Eminescu exploda.
Oare ce fel de confesiuni i-ar fi
putut face Eminescu lui Caragiale,
fără riscul de-a fi persiflat, pe moment
sau mai târziu?!
Adevărata relaţie dintre autorul
Luceafărului şi cel al Scrisorii pierdute
apare tot în corespondenţa purtată
cu Veronica Micle. Sentimentele care-l
animă nu sunt dintre cele mai nobile:
„Cu redacţia s-a întâmplat întâi, –
îi scrie Eminescu Veronicăi, pe 10
martie 1880 – că peste noapte s-a
schimbat tipografia, ceea ce a încurcat
pentru mai multe zile afacerile – al
doilea, că alături de Timpul s-a mai
dat vânt unui alt ziar, Scrânciobul,
devenit cotidian şi dirijat de Caragiali.
Departe dar ca noua organizare să-mi
fi adus vro înlesnire, sunt din contra
silit ca zilnic să scriu, căci amicul
meu nu mai lucrează decât exclusiv
pentru Scrânciobul său, încât am
destule şi prea destule cuvinte pentru
a mă plânge de el...”
Ca un bun amic, Caragiale ar fi
putut să-i ofere şi lui Eminescu o
rubrică la noua publicaţie apărută
peste noapte. În fond, Eminescu
alerga, ca şi el, să „împuşte francul”.
Însă interesul lui Caragiale era ca
Eminescu să fie cât mai ocupat şi
să stea în Capitală.
Eminescu bănuia ceva, dar
fiind peste cap ocupat cu munca la
ziar, nu dispunea de timp suficient
pentru a-şi răsuci cuţitul în rana
care-l apăsa: „Dulcea mea Cuţă –
scria el –, tare mi-e dor de tine, de
ochii tăi, de guriţa ta şi cu toate acestea sunt atât de plouat şi de ocupat, încât
n-am vreme nici să plec pe vreo două
zile la Iaşi, ca-nainte. Am sărit din
lac în puţ cu schimbarea asta. Caragiali
nu mai lucrează nimic şi abuzează
pot zice într-un mod extraordinar de
prieteşugul meu pentru el – ba mai
are de gând să plece şi la Iaşi, nu ştiu
eu singur pentru ce...”. Caragiale
avea, desigur, planurile sale. Aţa îl
trăgea la Iaşi. Acolo era Veronica.
Nu era bântuit de vreun sentiment
special pentru această muză. Vroia
doar să-şi încerce norocul. Cinismul
său înnăscut îl îndemna să ţese intrigi
şi să toarne gaz pe foc. Poate că voia
să-l vindece pe Eminescu de amorul
lui nebun. Sau, poate, pur şi simplu,
vroia să se amuze.
Eminescu ştie prea bine care sunt
năravurile confratelui său de condei,
cu doi ani mai tânăr decât el, farsor,
un Don Juan versatil, balcanic, lipsit
de scrupule, dar, fiind într-o dispoziţie
ceva mai senină, îşi stăpâneşte mânia
epistolară. Mai bine zis o amână pe
altă dată.
Cunoscându-şi slăbiciunile, el se
agaţă de dragostea sa pentru Veronica
Micle ca înecatul de un fir de pai.
Dragostea însă nu-l va ajuta, vârtejul
în care e prins îl va trage curând la
fund. „Sfânta şi nobila mea amică
– scrie el –, când vei crede tu în sfârşit
fără urmă de îndoială, că nu te pot
iubi decât pe tine. Dacă nu înţelegi
tu, Veronică, că un om ca mine, care
într-adevăr nici a crezut ceva, nici
a iubit ceva, nici a dorit ceva pe
pământ, are ca toţi oamenii în fundul
sufletului său ca oricare necesitatea
de-a crede şi de-a iubi ceva? Nu
înţelegi că pentru un suflet cât de
sceptic şi de necredincios totuşi există
necesitatea de-a crede şi-a iubi?” Şi:
„Cu cât această necesitate a fost mai
oprimată, mai negată prin raţiune,
cu atât ea va deveni mai adâncă, mai
inextirpabilă.” Probabil că citind
aceste rânduri, Veronica i-a înţeles,
în mare, zbuciumul. Dar nu l-a cruţat
nici ea. Natura sa feminină o împingeau
pe calea cochetăriei şi a plăcerilor
carnale cu iz baudelairian.
Stările acestea de depresie
eminesciană nu s-au născut însă doar
în faţa foii de hârtie. Ele au fost trăite
pe viu de Eminescu la un mod, probabil,
exacerbat. E posibil ca aceste gânduri,
mărturisite în scrisori, să fi fost spuse
şi altora. Unor amici de pahar. Poate
chiar şi lui Caragiale. Spirit cinic,
care vedea enorm simţea monstruos
totul, amicul mai tânăr al lui Eminescu
s-a prefăcut, la început, că-i înţelege
stările, apoi a început să-l tachineze
pe un ton din ce în ce mai insidios,
aducându-l pe Eminescu la exasperare.
Poetul se stăpâneşte în faţa foii
de hârtie, dar o previne, totuşi, pe
iubita sa despre starea de care e
cuprins, fiind conştient de degringolada
prin care va trece în curând: „Adio,
draga Cuţă. Nu prea face cochetării
şi rămâne-mi credincioasă şi cu inima,
şi cu gândul, şi cu tot. De câte ori îmi
spui că te împodobeşti, mă muşcă
şarpele cel vechi de inimă, acela al
geloziei, încât îmi trebuie toată puterea
ca să rezist tentaţiunii de-a TE UCIDE
ODATĂ TOUT BONNEMENT
SĂRUTÂNDU-TE. Gelozia, Cuţă, e
singura patimă, care nu produce
absolut nimic, nici versuri măcar,
căci ea răpeşte omului orice încredere
în sine şi în obiectul în care se rezumă
toată valoarea vieţii, şi în amici, şi în
lume. Nu e patimă mai egoistă,
mai înjosită, mai incapabilă de-a fi
înălţată peste lumea de rând decât
aceasta. Ea are neputinţa invidiei.
Dar unită cu părere de rău după un
cer pe care l-ai pierdut.” Amare
cuvinte, spuse parcă-n joacă. În ele
e cuprins întreg triunghiul amoros:
Veronica, Eminescu şi undeva, învăluit
încă în umbră, Caragiale. Epistola ce
poartă data de 14 martie 1880, se
încheie pe un ton patetic, îmbibat de
parfumate promisiuni: „Te sărut
de mii de ori şi rămân pentru totdeauna
al tău – Emin.”
Inevitabil, alimentată de tachinările
colegului său de birou, Caragiale,
pătruns de neastâmpăr, durerea, mă
rog, furia sa va irupe, în epistole, abia
peste doi ani, trăiţi, probabil în
incertitudine: „Pe pezevenchiul cel
de grec (Caragiale, n.n.) nu-l mai
primi, te rog; sau – dacă-l primeşti
– te oblig să fie şi Câmpeanca de faţă,
pentru că nu voi să rămâi tu, om
sincer şi adevărat, incapabil de viclenie
şi minciună, sub impresia acestui
şarpe veninos, acestei arhicanalii
ingrate, mincinoase şi spioane (…)
Eu ştiu cum tu nu (ai) sentimentul
pe care-l am eu şi nu recunoşti că
apropierea acestui mizerabil de tine
e o injurie mortală pentru noi amândoi?”
Şi: „Nicuţă, fii cuminte. Pe mine
m-apucă iar furia înnăscută caracterului
meu, gelozia, cea mai rea şi mai
amară din toate patimile…”. Scrisoarea
e datată 7 fevruarie 1882.
Parcurgând aceste rânduri ale
corespondenţei eminesciene, nu poţi
să nu te-ntrebi: ce fel de confesor
putea fi Caragiale?! Cunoscându-i
caracterul, în clipele de slăbiciune,
Eminescu , totuşi, i se confesa. Apoi
urmau mustrările de cuget şi nesfâr-
şitele tachinări ale celuilalt.
În relaţia cu Eminescu, Caragiale
apare – cel puţin aşa cum reiese
din scrisori – ca un demon, un amestec
de Hlestakov şi de Stavroghin sau
Piotr Verhovenski din Demonii lui
Dostoievski. Un farsor şi un intrigant.
Gelozia poetului, „cea mai rea şi mai
amară din toate patimile”, alimentează
până la paroxism cinismul tânărului
său confrate de la Timpul. Tocmai
aerul de „sfânt tânăr coborât dintr-o
veche icoană” îl împinge pe Caragiale
să ţeasă în jurul Veronicăi Micle o
pânză de intrigi şi vorbe de amor,
împingând-o să cadă, ca o pradă
uşoară, în braţele sale.
Paradoxal, dar după aflarea parţială
a „adevărului”, gelozia poetului se
domoleşte. Sufletul său arde, desigur,
dar la un foc „stins”: „În sfârşit teai
convins şi tu cu cine aveai de-a
face şi doream într-adevăr ca să vezi
acea fizionomie de spion şi de om de
rând în adevărata ei formă, îngălbenit
de o scârboasă invidie şi de scârboase
pofte şi cred că în sfârşit ţi s-a fă-
cut greaţă, precum mi-e mie greaţă
de el. Natura care totdeauna compensează
defectele cu care încarcă
pe un individ i-a dat darul actoricesc
de-a simula, de-a părea încântător
prin jocuri de cuvinte. Rupe masca
acestor jocuri de cuvinte şi a glumelor
echivoce şi Satyrul cel mai scârbos,
putoarea grecească de capră pătrunde
toate mişcările acestui mizerabil.
Sunt de părere să nu-l mai primeşti
de acum înainte în nici un chip,
sub nici un pretext”.
Atenţionând-o asupra pericolului
pe care-l reprezenta „Satyrul”, poetul
se linişteşte: „Ştiam prea bine – îi
scrie el Veronicăi – că va ameninţa,
ştiam prea bine că va minţi pe seama
mea şi de aceea ţi-am depeşat să
fii tare în contra minciunilor acestui
escroc. Acum l-ai văzut în adevărata
lui figură. Acum ştii cât e de rău şi
de mizerabil… acum sunt sigur că
nu mai poate face nici un efect asupra
unei naturi generoase cum e a ta.”
Epistola se încheie pe un ton
patetic, plin de optimism. „Aşa
dar, nu-l mai primi de loc (…) Micuţa
mea cea dulce – vom avea din nou
zilele de aur, calme şi mari cari le-am
avut o dată, fiind atunci ca acum,
al tău şi numai al tău – Emin.”
Zilele de aur vor veni, dar vor trece
ca nourii lungi pe şesuri. Melancolia
se va preface în disperare, care va
pârjoli tot ce va întâlni în cale. Curând
poetul va cădea pradă durerilor şi
bolii care-l măcina. Peste viaţa lui va
pogorî întunericul. Sfârşitul îi va
curma în cele din urmă chinurile.
Inclusiv amintirile nefaste, trădările
şi mizeriile vieţii cotidiene.
La moartea sa, trecând peste
neînţelegeri, Caragiale îi va face
un portret, menit să dureze în
timp.
Citindu-l, suntem impresionaţi
de măiestria artei caragialiene. Totul
e aşternut limpede şi curat. Pe icicolo,
mai răzbat, printre frazele
convenţionale şi nişte arcuri rupte,
ce par să sară din context. Ascultândule
vibraţiile, ne gândim la dragostea
lui Eminescu pentru Veronica Micle,
şi ne întrebăm: oare cum îl vedea
în forul său intim Caragiale pe autorul
Luceafărului? Probabil că erau momente
când îl detesta, cum îl detesta şi
Eminescu pe Caragiale. Prudenţa l-a
împiedicat să nu facă însemnări şi
să nu lase urme scrise despre acest
subiect. Probabil că dacă l-ar fi
încondeiat, portretul lui Eminescu
ar fi fost cu totul altfel decât cel
din necrolog. Ce-l enerva cel mai
mult la Eminescu? Profunzimea
scrisului?Naivitatea? Geniul? Nimic,
şi toate acestea la un loc. Caragiale
era şi el un om sucit, în ciuda firii
sale aparent superficiale, depresiile
nu-l ocoleau. Şi nici mustrările de
cuget. Invidia, dacă o fi existat, a fost
spălată în cele din urmă prin acest
portret memorabil, ale cărui rânduri
ne tulbură şi astăzi.
